Subiectul cărții Mihaelei Chiribău-Albu este confluența mitului din istoria religiilor cu cel din scrierile literare, fiind o altă «încercare a labirintului», una care dezvăluie filiația gîndului purtat de istoricul religiilor din lumea miturilor și a religiilor în cea a ficțiunii literare.

Exegeții operei lui Mircea Eliade sînt unanimi cînd îi apreciază deopotrivă monumentalitatea și originalitatea, o operă în care se întîlnesc și se împletesc armonios două versante ilustrate cu același talent, dăruire și consecvență: literatura și reflecția științifică. Omul poate fi înțeles în integralitatea sa urmărindu-i manifestările singulare, care îi conferă particularitate: credințe, putința de a capta misterele spiritului, creația literară, atracția către ceea ce este fascinant, misterios sau inexplicabil; sub aceste dimensiuni încercau, acum patru decenii, autorii invitați de Constantin Tacou să configureze personalitatea lui Mircea Eliade în Cahier de l’Herne. În studiul său despre literatura în lumina miturilor, Simone Vierne amintește de anii ’50 ai secolului trecut cînd timid își făcea loc lectura critică a operelor literare ținînd seama de sugestii venind dinspre alte discipline, psihanaliză, sociologie, mitologie; la Universitatea din Grenoble, unde avea să se înființeze Centrul de cercetare asupra imaginarului, condus de Gilbert Durand, devenise o practică studierea operelor literare prin prisma miturilor, credințelor, fantasmelor. Prin forța cercetărilor sale în domeniul istoriei religiilor, al miturilor și simbolurilor, Mircea Eliade deschidea o nouă perspectivă asupra imaginarului în creația literară, a imaginarului din propria creație. În egală măsură,

pentru alți cercetători, studiile lui Mircea Eliade arătau că în literatura modernă, sub enorma masă de limbaj desacralizat, se află un continent de idei, sentimente înrădăcinate într-o lume uitată, o lume a cărei semnificație nu a fost epuizată. De altfel, în Jurnal, Eliade mărturisea că o serie de întrebări, mistere, probleme care nu și-a găsit împlinirea în activitatea științifică, a găsit o altă exprimare în libertatea unei opere literare. Căutarea unei structuri simbolice profunde, prezente deopotrivă în opera științifică, cît și în cea literară, a călăuzit-o pe Mihaela Chiribău-Albu în scrierea cărții Mircea Eliade. Itinerare labirintice, București, Editura Eikon, colecția «Universitas», prefață de Vasile Spiridon, 2016, 562 p. Simbol al căutărilor alchimice, fir al Ariadnei, echivalent al lui Uroboros, însemn al pavimentelor catedralelor gotice, simbol al căutării inițiatice, labirintul este un simbol…

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie.

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie. Cunoscut pentru preocuparea sa de a prezenta simbolurile masonice, în cărţi precum L'Etoile flamboyante, La Regle des Franc-Maçons de la pierre franche, La pierre brute, Olivier Doignon explorează sensul prezenţei în lojă a Spadei înflăcărate, un simbol apărut în secolul al XIX-lea sub influenţa Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Armă destinată în principal războiului, spada este aparent o prezenţă surprinzătoare într-un spaţiu sacru, destinat păcii, concordiei, plenitudinii: "Poate părea contradictoriu că o cale a înţelepciunii spirituale necesită folosirea unei arme". Spada ne invită la a privi fiinţa umană sub totalitatea aspectelor sale şi atunci înţelegem rolul Venerabilului, deţinătorul spadei înflăcărate în lojă, de a crea un spaţiu sacru unde se trăieşte iniţierea şi în care se transmite energia creatoare. Olivier Doignon face cîteva trimiteri la spada care apare în căutarea Graalului, la emblema a VIII-a din Atalanta Fugiens unde oul trebuie lovit cu "sabia înflăcărată". Spada a fost privită şi ca simbol al divinităţii ascunse în om, capabilă de a se transmuta progresiv într-o

figură divină în interiorul fiinţei umane. În opinia lui Olivier Doignon, spada înflăcărată este intim legată de munca creatoare din lojă, de răspîndirea luminii, de îndepărtarea ignoranţei şi a forţelor telurice. Spada înflăcărată este legătura de unire între Orient şi noul Frate, transmiterea iniţiatică fiind un act ritual care integrează fiinţa într-un lung lanţ al celor care sînt în căutarea Luminii. Transmiterea iniţiatică este subordonată bucuriei creatoare care nu este nici agitaţie, nici pasiune, nici exhibitionism, ci expresie a unei vieţi profunde, a unei căutări autentice de a construi sinele după regulile Artei Regale. Unul dintre cele mai studiate simboluri este labirintul. Despre valoarea iniţiatică a labirintului este volumul scris de Marie Hover: Labirintul, o cale iniţiatică. Încă de la primul labirint cunoscut, cel din Egipt din timpul…

Labirintul a fascinat dintotdeauna, fie că a fost perceput ca un element decorativ, ca mit al căutării, ca simbol al perfecţiunii sau dimpotrivă al rătăcirii, ca motiv literar, ca matrice de analiză a structurilor gîndirii, ca o cale privilegiată de pătrundere în interiorul sinelui.

Legenda Minotaurului a fost probabil una dintre cele mai populare în Grecia antică. La intrarea în palatul din Cnossos se află emblema Taurului; de aici se coboară în regatul tainei, al deznădejdii, al regăsirii de sine. Istoria labirintului a traversat neştirbită mai bine trei milenii: "Ea este probabil povestea cea mai populară a antichităţii şi succesul pe care l-a avut nu se datorează, cu siguranţă, întîmplării. În adevăr, ea conţine o temă spirituală de o însemnătate şi o rezonanţă universale, amestec de angoasă şi de speranţă, în stare să provoace un coşmar intelectual vecin cu nebunia, sau, pe un alt plan, cu meditaţia înţeleptului. Şi toate acestea printr-o singură imagine, la temelia căreia zace ceva, poate Monstrul, poate Tezaurul sau poate ambele", scria Samivel. Asupra Minotaurului apasă soarta celui osîndit de zei fără vină să fie crud, iar cruzimea să-i fie pedepsită; astfel istoria Minotaurului este o taină înfricoşătoare, sau pentru a aminti, extrapolînd, cuvintele Sfîntului Augustin din Confesiuni: "Ce este oare acest lucru care îmi străfulgeră mintea şi îmi răneşte inima fără să lase urme? Mă îngrozesc şi mă aprind. Mă îngrozesc,

dîndu-mi seama cît îi sînt de străin; mă aprind cînd  văd cît îi sînt de aproape". Catedrala Chartres Intrat în conştiinţa lumii moderne îndeosebi prin mitul Minotaurului, al eroului Tezeu şi al firului Ariadnei, labirintul este un arhetip prezent în vechi civilizaţii răspîndite pe aproape întreg globul. În Vechiul Egipt se întîlnesc mărturii despre simbolul labirintului încă din scrierile istoricilor antici, unul dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute fiind labirintul construit de faraonul Amenhotep III; alte mărturii despre labirint, în alte zone geografice, sînt cele grafice de la Val Camonica, Old Bewyck, Brindisi, Wisby, Pena de Mayor, Cremona, Nazca, Wier. În cartea a şasea a Eneidei, Vergiliu descrie porţile grotei Sibilei de la Cumae pe care era figurat labirintul din Creta; mulţi interpreţi au văzut în prezenţa acelui desen un simplu motiv literar, o digresiune…