Serge Caillet (n. 1962) şi-a petrecut copilăria într-un cătun în munţi, la graniţa dintre Drome şi Alpi. Din adolescenţă a fost atras de alchimie, de cărţile lui Jacques Bergier şi ale lui Fulcanelli; dar adevăratul său maestru spiritual va fi Robert Amadou pe care îl întîlneşte cînd avea 19 ani, şi de care îl va lega o strînsă prietenie. Serge Caillet a studiat istoria ocultismului şi a societăţilor iniţiatice, rosicrucianismul, martinismul, ritualurile francmasonice, îndeosebi cele egiptene, iluminismul, subiecte pe marginea cărora a publicat articole şi studii în publicaţii precum: „Le Monde inconnu”, „L’Autre monde”, L’Initiation”, „Renaissance traditionnelle”. Serge Caillet este şi autorul a peste zece cărţi consacrate aceloraşi domenii ale preocupărilor sale; amintim cîteva dintre ele: L’Ordre de la Rose-Croix. Entretien sur le rosicrucianisme contemporain avec Raymond Bernard, Editions rosicruciennes, 1983; Sar Hieronimus et la FUDOSI, Cariscript, 1986; La Franc-maconnerie egyptienne de Memphis-Misraim. Histoire, Cariscript, 1988, 2 edition revue Editions Dervy, 2003; Arcanes et rituels de la maconnerie egyptienne, Editions Guy Tredaniel, 1994; L’Ordre renouve du Temple. Aux racines du Temple solaire, Editions Dervy, 1997; Monsieur Philippe, l’Ami de Dieu, Editions Dervy, 2000. Este autorul cîtorva articole apărute în Dictionnaire du monde religieux dans la France contemporaine, vol. 10, Les marges du christianisme, „sectes”, dissidences, esoterisme, Editions Beauchesne, 2001.

esoterismul este calea interioară

Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteţi preocupat de ani buni de ocultism, de societăţi iniţiatice în jurul cărora gravitează numeroase legende care ţin îndeosebi de presupusele secrete pe care le-ar deţine. De unde vine această dorinţă de a ascunde şi de ce atît de multe căi dificile de acces?

Serge CAILLET: Nu este vorba atît de mult de a ascunde, cît de a revela ceea ce este în interiorul omului, şi care este secret pentru că ţine de intimitatea fiecăruia, de ceea ce este mai profund, mai intim şi mai adevărat în fiinţa noastră. Esoterismul este calea interioară, altfel spus este calea inimii, care este un templu în om, pentru că aici se manifestă Dumnezeu, aici se leagă dialogul între Dumnezeu şi om.

Bineînţeles, societăţile iniţiatice sînt numite secrete. Este adevărat că altădată, ritualurile acestor societăţi nu erau publicate, şi deci erau rezervate celor ce făceau parte din ele. Astăzi, însă multe din ritualurile acestor societăţi au fost publicate în cărţi, iar pe internet circulă tot felul de informaţii. Dar aceasta nu schimbă nimic. Dacă nu trăiţi iniţierea în corpul vostru ca şi în sufletul vostru, aceste ritualuri nu înseamnă nimic, nu revelează nimic. Iniţierea este adeseori comparată cu o nouă naştere, cu naşterea unui copil. O femeie care nu a născut niciodată poate citi toate cărţile din lume despre acest subiect; ea nu va şti niciodată ce este o naştere. Această realitate îi va rămîne închisă pentru totdeauna, pentru că experienţa este de neînlocuit. La fel stau lucrurile în cazul iniţierii. Ea rămîne secretă atîta vreme cît nu este trăită. Iată adevăratul secret.

Secretul priveşte deasemenea – este adevărat – anumite învăţături ale acestor societăţi iniţiatice. Să luăm exemplul alchimiei. Cele mai multe din tratatele de alchimie – vorbesc despre tratatele vechi – par total obscure. Dar alchimiştii se exprimau prin intermediul unui limbaj simbolic pe care numai cel care îşi dă osteneala îl va înţelege puţin cîte puţin, de-a lungul lecturilor sale şi practicii în laborator. Aceasta corespunde unei pedagogii tradiţionale. În cele din urmă, doar bărbaţii şi femeile perseverenţi în studiu vor înţelege. Şi această formă de ucenie nu priveşte numai intelectul. Ea trebuie să transforme fiinţa în întregul ei, începînd cu inima, care este în mod tradiţional organul cunoaşterii ca şi al iubirii. Căci a cunoaşte şi a iubi sînt unul şi acelaşi lucru.

- Probabil că una din soluţiile de a contrapune ceva agresivităţii unui tehnicism fără margini este refugiul în Tradiţie, motiv pentru care ultimele decenii au adus o inflaţie de esoterisme, fiecare înţelegînd altceva şi pretinzînd totodată că este deţinător al adevărului. Este esoterismul constitutiv culturii umane? De multe ori termenul de esoterism este asociat masoneriei speculative; are vreun temei această asociere/apropiere?

- Esoterismul nu este o colecţie de reţete sau de ritualuri stranii. El este legat de ceea ce noi avem în noi mai puţin superficial, mai adevărat, mai interior. În toate culturile tradiţionale omul nu se consideră tăiat de cer şi de natură, dimpotrivă el se înscrie în armonia raporturilor între Dumnezeu, om şi univers. În această perspectivă, care trece prin respectul Nevăzutului (Dumnezeu, zei sau îngeri, şi chiar spirite, elemente etc.), şi al naturii, omul se prezintă ca făcînd parte dintr-un întreg. Şi acest întreg este sesizat de spirit prin legea corespondenţelor universale sau a interdependenţei universale. Ceea ce fac sau ceea ce sînt astăzi afectează sau implică toate planurile existenţei mele, care sînt ele însele în raport cu lumea divină, cu lumea nevăzută şi cu lumea naturală. Toate culturile umane anterioare celei din Occidentul modern sînt construite pe aceste baze tradiţionale, cărora li se spune astăzi esoterice.

Francmasoneria, aşa cum o cunoaştem de la începuturile secolului al XVIII-lea, încarnează în lumea modernă puţin din această mentalitate arhaică, pentru că ea dăruieşte o iniţiere şi vehiculează o tradiţie bazată pe simbolica unei meserii. Pedagogia masonică se întemeiază pe aceeaşi idee că simbolismele sînt eficiente pentru a-i face pe oameni mai buni, pentru că ele sînt vehicule ale ideilor, în sensul lui Platon de exemplu, şi că aceste Idei astfel percepute ne permit să avem o gîndire dreaptă. Alte societăţi iniţiatice o fac de asemenea, dar francmasoneria este de departe cea mai cunoscută.

- Încă de la apariţia sa, francmasoneria a generat judecăţi pripite, a dat naştere unor atitudini pătimaşe şi unor condamnări venind mai mult din legendă, decît din minima căutare a adevărului. Ce este pentru dvs. francmasoneria?

- Dacă francmasoneria este cea mai cunoscută societate iniţiatică, aceasta se datorează faptului că uneori a rătăcit pe o „cale substituită”, cum spunea Jean Baylot. Ea s-a lăsat prinsă în capcana mentalităţii moderne şi s-a angajat uneori în acţiunea politică, lăsîndu-se contaminată din interior de bărbaţi şi femei seduşi de iluziile unei mentalităţi moderne, care au transformat, metamorfozat francmasoneria în altceva, rupînd-o de propria tradiţie neînţeleasă. Nu spun – departe de mine gîndul – că acţiunea politică sau socială ar fi în ea însăşi negativă, bineînţeles, dar francmasoneria propune o reformă a omului, nu o reformă a societăţii. Şi oamenii sînt cei care beneficiază de iniţiere, devenind un pic mai puţin ticăloşi decît alţii, cum spunea vechiul meu maestru, care, apoi, cu titlu personal şi individual, se vor putea angaja în reforma societăţii.

Din secolul al XIX-lea, în ţările latine, francmasoneria s-a transformat astfel încît s-a ajuns să se propună o lectură a Constituţiilor sale originale, ale lui Anderson, radical diferită de lectura care s-a făcut anterior şi pe care continuă să o facă masoneria tradiţională. A început să profeseze ateismul, laicitatea, anticlericalismul, şi într-o manieră generală să apere un anumit număr de valori ale iluminismului. Aceasta a dus la o creştere considerabilă a opoziţiei Bisericii catolice care, de mult timp, era neîncrezătoare în francmasonerie. Dar în marea ei majoritate, mai ales în ţările anglo-saxone, masoneria înseamnă altceva; un francmason tradiţional este înainte de toate un om religios, grijuliu cu sufletul său, credincios în Marele Arhitect al Universului, care este Dumnezeu, şi în voinţa sa revelată.

Aşadar, mă întrebaţi ce este francmasoneria? Nu aş şti să vă răspund altfel decît prin definiţia pe care Robert Amadou a conturat-o în timpul studiilor sale şi a parcursului său masonic exemplar, şi care este următoarea: „Francmasoneria este o confrerie iniţiatică ale cărei origini istorice, jaloane stabile şi simbolism metodic ţin de tradiţia medievală a meseriilor construcţiei şi o constituie în ordinea societăţii, în numele şi în gloria Marelui Arhitect al Universului, care este Dumnezeu şi care revelează voinţa sa în literele Sfintei Scripturi, în natură şi în inima oamenilor”. Totul este aici!


iubesc ideea de filiație de dorință

- De la începuturile sale francmasoneria a exercitat o anumită atracţie, pe care continuă să o exercite şi în zilele noastre. Care consideraţi că este elemetul preponderent al acestei atracţii: esoterismul şi ritualurile, sau pretinsa influenţă în mediile sociale şi politice?

- Bineînţeles, au existat totdeauna şi vor exista totdeauna bărbaţi şi femei care intră în francmasonerie – tradiţională sau progresistă – pentru rele motive, sau să spunem pentru motive străine tuturor formelor masonice. Dar ei reprezintă minoritatea.

Alţii, cu intenţii mai nobile, sînt atraşi de valorile de egalitate, de libertate şi de fraternitate pe care le profesează francmasoneria progresistă. Cel mai adesea aceştia sînt angajaţi în acţiunea socială, sindicală sau politică, şi ei găsesc în masoneria modernă un laborator, un loc de schimb şi de reflecţie într-un cadru care favorizează liniştea.

Dacă marea majoritate a francmasonilor de astăzi rămîne fidelă spiritului original al francmasoneriei speculative, foarte puţini se interesează cu adevărat de esoterism. Ei fac esoterism fără să o ştie!

În sfîrşit, după secolul al XVIII-lea, cîţiva francmasoni au găsit în Ordinul masonic oportunitatea de a cultiva esoterismul sub forma riturilor masonice specifice, care se leagă în mod ideal de hermetism, sau de Rosa-Cruce, sau de Egiptul antic. Pentru aceştia, esoterismul este esenţial, sub multiple aspecte. Este ceea ce numim francmasonerie iluministă, sau mistică, sau chiar ocultistă. Este o francmasonerie de margine, cum spun anglo-saxonii. Dar ea mi se pare de departe cea mai interesantă!

- Aţi studiat ritualurile egiptene din masoneria speculativă. Tradiţia primordială a Egiptului antic a influenţat cu adevărat riturile egiptene?

- Dacă vorbim de o influenţă care s-ar fi transmis prin istorie, prin relaţii bine stabilite, de la Egiptul antic pînă la francmasoneria modernă, răspunsul este nu. Francmasoneria nu coboară nici într-un caz şi în vreun fel pînă în Egiptul faraonic, şi cei ce cred contrariul se amăgesc.

Dar istoria nu este totul. Pentru masonerie există un Egipt simbolic, care nu este cel al geografilor şi al istoricilor, aşa cum există o Scoţie simbolică. Iubesc ideea de filiaţii de dorinţă, cum spunea Robert Amadou, care nu sînt filiaţii rituale istorice, ci dovedesc dorinţa sinceră a cîtorva oameni de a se lega de ceva vechi care pentru ei are o mare valoare. Ce valorează, veţi întreba, aceste filiaţii de dorinţă? În mod natural aceasta depinde de intenţiile şi de fidelitatea faţă de tradiţia din care se reclamă. Dar dacă aceste intenţii sînt pure şi reconstrucţia se arată fidelă spiritului, adică literii acestei tradiţii, de ce această resurgenţă, pentru a vorbi ca ocultiştii, nu ar avea valoarea sa şi eficacitatea sa? Dacă noi ne plasăm în perspectiva unui model al lumii conform celui pe care îl propune ocultismul sau esoterismul, realitatea nu se reduce la lumea vizibilă, nu-i aşa? Şi dacă un lucru a dispărut aici jos este posibil a-l reîncarna, dacă pot spune aşa.

Din această perspectivă, există cu siguranţă rituri „egiptene” fanteziste, nu o neg. Dar altele pot fi mai puţin fanteziste decît par, pentru că ele vehiculează ceva, şi acest ceva se arată eficace.

-Cunoaşteţi şi alte rituri în afara celui egiptean; puteţi schiţa cîteva apropieri şi diferenţe între alte rituri şi cele egiptene?

- Dacă riturile masonice egiptene au fost totdeauna considerate cu un anume respect în francmasoneria iluminista, ele au fost deseori descrise, combătute de o bună parte a masoneriei, inclusiv cea tradiţională. De ce acest lucru? Pentru că aceste rituri au avut o istorie frămîntată, făcută din schisme în cascadă, şi pentru că reprezentanţii lor sau fondatorii lor erau personaje marginale, originale şi adeseori aprinse la faţă! Pe scurt, ei nelinişteau burghezia masonică conformistă, uneori pe bună dreptate, dar înşelîndu-se de nenumărate ori. De unde neîncrederea multor masoni faţă de aceşti stranii fraţi.

După al doilea război mondial, lucrurile au evoluat. Mai întîi pentru că masonii egipteni au fost ca şi alţii, martirizaţi de nazişti. Apoi pentru că oameni foarte respectabili au arătat că masoneria egipteană nu era rezervată extravaganţilor, escrocilor şi nebunilor! Ei au arătat-o sub adevărata ei înfăţişare, pentru a relua titlul unei cărţi de Constant Chevillon, mason egiptean asasinat de poliţia politică a guvernului de la Vichy.

În sfîrşit, în aceşti ultimi ani, mari obedienţe masonice cum ar fi Marele Orient al Franţei au primit în sînul lor loji egiptene care au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Totdeauna sînt privite ca „exotice”, dar cu respect şi afecţiune.

-Un personaj straniu, adulat şi contestat, a fost Giuseppe Balsamo, mai cunoscut sub numele de Cagliostro, care se prezenta drept conte dar şi Mare Copt. Robert Amadou spunea că Balsamo, Cagliostro şi Marele Copt coexistau într-un singur om, dar nu se înţelegeau bine totdeauna. Dvs. scriaţi că Balsamo-Cagliostro „ în marginea marginalilor, dar în inima masoneriei egiptene” a fost mult timp necunoscut şi nedrept tratat, iar că personajul continuă să intrige şi să seducă…

-Cagliostro este acelaşi tip de mason egiptean, dubios în ochii burghezilor, suspectat de escrocherie, marginal şi de neînţeles. Şi totuşi Marc Haven a arătat ce om extraordinar se ascundea sub această mască socială. Cagliostro merită respectul pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce a făcut.

Ritul său al înaltei masonerii egiptene este el însuşi mult mai profund decît ar părea la o primă abordare. Este un foarte frumos rit masonic, care este într-o oarecare măsură arhetipul riturilor egiptene, la fel cum Cagliostro este arhetipul masonilor egipteni.

Dar ritul lui Cagliostro nu a avut o influenţă directă asupra altor rituri, chiar dacă uneori acestea au încercat să-l copie. Cagliostro se arată foarte original chiar în propria familie. Totuşi după ani, profitînd de o revenire a riturilor egiptene pe scena masonică şi de o reabiltare a lui Cagliostro, masoni egipteni erudiţi au căutat să insereze în riturile egiptene elemente proprii ritului lui Cagliostro. Această mişcare pornită în Franţa de Robert Ambelain a fost urmată de alţii şi în ceea ce mă priveşte găsesc acest şantier dintre cele mai interesante.

întîlnirea cu Robert Amadou a fost cu adevărat providențială

-La o privire atentă este uşor de văzut că resurecţia interesului pentru esoterism şi societăţi iniţiatice nu este decît rareori urmarea unor preocupări cărturăreşti autentice, de cele mai multe ori imboldul fiind dat de aura de secret şi mister aflată în spatele acestor domenii. Istoria complexă şi zbuciumată a Ritului Memphis-Misraim a stat sub semnul egiptosofiei sau mai curînd al egiptomaniei?

-Este adevărat că istoria riturilor masonice egiptene este adeseori dezolantă pentru că ea este făcută din dispute şi schisme. Dar istoria umanităţii nu este ea însăşi făcută din războaie, din lacrimi şi din sînge? Numai din acest motiv nu putem deduce că omul ar fi o fiinţă radical rea. La fel stau lucrurile şi pentru riturile egiptene a căror istorie, la suprafaţă, nu este reprezentativă pentru întreaga realitate. Şi această realitate este în adevăr complexă.

Riturile egiptene s-au născut la puţin timp după campania lui Bonaparte în Egipt, şi cu siguranţă ele mărturisesc un interes cultural al Europei pentru Egipt, la întîlnirea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Dar acest interes se sublimează la unii, şi îndeosebi la unii masoni egipteni, în toate timpurile şi în toate locurile, într-o căutare a tradiţiei şi înţelepciunii Egiptului antic. Riturile egiptene sînt o expresie, o manifestare în universul masonic al acestei căutări, ele oferind astfel mijlocul. Sînt într-o oarecare măsură instrumente masonice pentru o căutare a Înţelepciunii, în forma sa egipteană antică reînsufleţită sau revizitată. Cred că putem vorbi în adevăr – nu spun că pentru toţi – de egiptosofie. Căci tradiţia egipteană astfel înţeleasă, iniţierea egipteană astfel trăită, prin această legare de dorinţa şi eficacitatea riturilor masonice, permite, sau ar trebui să permită unora să realizeze această dorinţă, care este fundamental dorinţa de Dumnezeu, vreau să spun dorinţa omului în căutarea lui Dumnezeu.

-Pe parcursul dialogului nostru a fost amintit în mai multe rînduri numele lui Robert Amadou, autor a numeroase articole şi studii despre riturile egiptene, cel care a prefaţat două din cărţile dvs., cel care a primit lumina de la Robert Ambelain. În încheiera dialogului nostru vă rog să faceţi un scurt portret al lui Robert Amadou.

- Nimic nu-mi putea face mai mare plăcere decît să închei acest interviu prin acest omagiu, la care mă invitaţi, închinat celui căruia îi datorez cu adevărat intrarea şi avansarea mea în „carieră” cum spunea Louis-Claude de Saint-Martin. Consider întîlnirea mea cu Robert Amadou, în 1983, ca fiind cu adevărat providenţială. Nu împlinisem încă 20 de ani, dar eram deja de cîţiva ani pe cărare, şi începusem să studiez istoria ocultismului. Pentru mine, această întîlnire a fost cu adevărat lovitura de trăznet iniţiatică. Imediat Robert mi-a arătat calea, mi-a deschis multe uşi, m-a prezentat multor prieteni ai săi, şi foarte repede am avut privilegiul de a colabora cu el pe mai multe şantiere. De asemenea, foarte repede el mi-a permis să public primele mele lucrări, şi el nu a încetat, timp de 25 de ani, să mă onoreze cu prietenia sa paternă.

Intrat în ocultism la vîrsta de 14 ani, Robert Amadou şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu şi creaţiei sale. A fost hirotonisit preot în Biserica siriană a Antiohiei, s-a interesat de sufism şi de cabală. A studiat ştiinţele tradiţionale, cum ar fi astrologia, alchimia, magia. A colaborat în anii regimului nazist cu Robert Ambelain care l-a iniţiat în francmasonerie şi i-a facilitat intrarea în alte societăţi iniţiatice. După război, Robert Amadou a contribuit la naşterea parapsihologiei ca disciplină ştiinţifică.

Din punctul meu de vedere, cele mai importante lucrări ale lui Robert sînt cele consacrate martinismului, sub multiplele sale expresii. El va rămîne cel mai mare biograf al lui Louis-Claude de Saint-Martin, numit şi Filosoful necunoscut, căruia i-a găsit şi publicat multe scrieri care se credeau a fi pierdute. El s-a interesat îndeaproape şi de Martines de Pasqually, al cărui elev a fost Saint-Martin. Robert Amadou este nu numai cel mai mare ocultist modern, ci şi cel mai mare şi mai sigur istoric al ocultismului, un om de o cultură universală, o cunoaştere enciclopedică, în slujba omului şi a lui Dumnezeu. Robert a fost primul meu maestru, aşa cum Saint-Martin spunea de Martines de Pasqually, şi cum Robert spunea el însuşi de Robert Ambelain. Şi va rămîne aşa pentru totdeauna!