Note despre Creanga de aur

Sintagma Creanga de aur ne trimite imediat cu gîndul la pictorul englez Turner care redă în pictura cu acelaşi nume micul lac pierdut în pădurea Nemi, “oglinda Dianei”, cum îl numeau cei vechi, sau la celebra lucrare în 12 volume semnata de James George Frazer, apărută începînd cu 1890, cunoscînd mai multe ediţii ca şi varianta prescurtată, tradusă în multe limbi, rămasă pînă în ziua de astăzi o lucrare de referinţă pentru cei preocupaţi de mitologie şi religie comparată   (în treacăt fie spus, Mircea Eliade afirma că a început să înveţe limba engleză pentru a-l putea citi pe Frazer). Pentru noi, românii, Creanga de aur este însă şi una din scrierile remarcabile ale lui Mihail Sadoveanu.

Dar nu întotdeauna opera unui scriitor, fie el şi de geniu cum este cazul lui Sadoveanu, este receptată cursiv, exclusiv prin apel la axiologie şi criteriu literar; se suprapun de multe ori, de prea multe ori, iar opera sadoveniană nu a scăpat nicidecum unui astfel de proces, criterii conjuncturale care nu discută opera. Poate că şi aceasta este pecetea pe care o lasă creaţia de geniu, aceea de a stîrni controverse.

Scrisă la maturitate, Creanga de aur a fost primită cu o anume răceală, tema era destul de nefamiliară mediului literar românesc şi trimitea fără echivoc la surse cărturăreşti, pe care scriitorul ştia să le disimuleze, iar criticii nu se oboseau să le identifice. În mult citata Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, Călinescu nu pomenea nimic despre o scriere în care alţi critici vor vedea cheia de boltă a operei, întîmplare ce amintea pilda din Psalmul 117: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Sadoveanu a fost aşezat de critica literară încă de la început în matricea  semănătorismului, încît puţini au fost cei ce au stăruit asupra scrierilor pentru a vedea dincolo de literă. Abia Nicolae Manolescu, în deceniul al VII-lea al secolului trecut, prezenta un scriitor de sursă cărturărească, iar pe urmele sale, Alexandru Paleologu avea să adîncească lectura pentru a ajunge la teme iniţiatice, la conturarea viziunii sadoveniene despre lume şi viaţă. “Această viziune, afirmă Alexandru Paleologu, este legată de o străveche tradiţie, pe care am numit-o, într-un sens mai larg, “iniţiatică” (termen care nu-mi place), dar pe care Sadoveanu o desemnează, nu o dată, ca “pitagoreică” şi care, de fapt, deşi se reclamă de la nişte origini imemoriale, este mult mai recentă, anume cea francmasonă. Cuvîntul acesta nu putea fi folosit decît cu extremă parcimonie şi multă prudenţă. Totuşi, este cuvîntul-cheie cu privire la Sadoveanu, după cum e şi cu privire la Goethe. A face abstracţie de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu înseamnă, în ultimă instanţă, a rămîne la o înţelegere exterioară, propriu-zis “profană”, chiar dacă excelentă sub raportul “comentariului critic”.

Creanga de aur a lui Sadoveanu este o scriere căreia nu i-au fost epuizate posibilităţile de interpretare, evident rămînînd în zona a ceea ce poate fi demonstrat şi argumentat, şi respingînd domeniul elucubraţiilor sau al unei păguboase simbolatrii obscure şi confuze. Sub forma unui basm-povestire, cu un exemplar talent literar ne sînt relatate peregrinările magului Kesarion Breb pe tărîm egiptean pentru iniţiere şi în Bizanţ, acolo unde în epoca în care se plasează povestirea, sfîrşit de secol VIII, “împăraţii slujesc o rînduială nouă a lui Dumnezeu”. Adresîndu-se celor ce-l însoţeau în călătoria spre Obîrşii, Stamatin le vorbea elevilor săi despre religia celor vechi, despre fiinţa misterioasă a Magului: “Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vîrtejuri de zloată am ajuns pînă la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătîndu-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurîndu-i numele într-o altă limbă decît cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adîncime căţelul pămîntului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stîncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sîn; îi ajungea barba la pămînt şi genele la piept; deasupră-i fîlfîia, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb… Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile”. Magul din Creanga de aur este aidoma celui din poemul eminescian Strigoii, prozatorul amintind şi versul în care timpul este reprezentat printr-un alb şi-un negru corb.

Între îndemnul celui de-al treizeci şi doilea Decheneu adresate urmaşului său: “te  vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi şi unde am bătut şi eu cînd eram ca tine. Vei spune cuvîntul şi vei face semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa inelul meu. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvîrşită, sălăşluind în acel templu şapte ani”  şi bucuria acestuia la revenirea la Obîrşii a  urmaşului, a celui de-al treizeci şi treilea Decheneu care va fi “cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”, sîntem martorii unui parcurs în care abundă elemente iniţiatice, semn al credinţei sadoveniene că pentru descifrara tainelor vieţii şi lumii trebuie să mai fie o cheie, un cuvînt de trecere către un alt orizont de înţelegere. Să nu creadă cineva că romanul Creanga de aur este un compendiu de spiritualitate şi ritualistică Masonică; dar nici să se îndoiască de forţa aluzivă a trimiterilor sadoveniene cît se poate de explicite pentru ochii minţii, amintindu-ne îndemnul bătrînului Decheneu către Kesarion: “Să străpungi stînca materiei şi să te eliberezi cătră Divinitate. Nouă nu ne este îngăduit să trăim decît prin spirit, cu dragoste şi dreptate.(…) Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii”.

Amintim doar cîteva din aluziile transparente din povestea acestui iniţiat care a fost Kesarion Breb: purificarea prin apă, adunarea anuală la solstiţiul de vară, ceremonia tainică şi interdicţia divulgării, Delthamistic, principiul de înţegere universală a noţiunilor, înfrăţirea iniţiaţilor într-o limbă mută, la care se adaugă cele din citate şi multe altele. De unde această nostalgie a originarului, regresiunea la civilizaţia arhaică, la unitatea omului cu natura, la restaurarea arhetipului primordial? Este drept că în anii ’30 ai secolului al XX-lea a existat în un curent de gîndire care căuta fondul tracic al culturii române, în dispută intervenind printre alţii Dan Botta, Lucian Blaga şi Vasile Pârvan, dar nu insistăm asupra acestor aspecte. Pe de altă parte, Sadoveanu în repetate rînduri face trimitere la Pitagora (“Pilaştrii de la Memphis şi numerele de aur ale lui Pitagora vor domni pînă la istovirea ciclurilor”, prefaţa la Viaţa lui Ştefan cel Mare; “Pitagora este părintele nostru european”, “Pitagora atribuia numerelor o virtute misterioasă, formativă şi specifică, graţie căreia universul însuşi există aşa cum este, ordonat şi armonios. Principiul suprem este unitatea primordială”, afirma într-o conferinţă ţinută în 1934, în cerc închis, după mărturia lui Const. Mitru, deţinătorul textului. Interesul pentru Pitagora poate fi explicat prin menţionările pe care le fac Herodot şi Iamblicos, pe care le preia Platon în dialogul Charmides şi care afirmă că taumaturgul şi zeul Zamolxis ar fi fost discipol şi sclav al lui Pitagora, el însuşi peregrin prin Egipt şi Babilon, Italia şi Fenicia, înainte de a veni la Crotona unde şi-a desăvîrşit doctrina predată iniţiaţilor.

Dar ce înseamnă Creanga de aur? Mitologia asupra căreia s-a aplecat cu atîta stăruinţă James Frazer identifică creanga de aur cu vîscul, ale cărui frunze de un verde pal devin cu timpul aurii. Vîscul este o plantă investită cu puteri deosebite pentru că nu creşte direct pe pămînt ci se dezvoltă în ramurile unui stejar, autorii celebrului Dicţionar de simboluri văzînd în această simbioză înţelepciunea unită cu forţa, sau autoritatea sacerdotală investită cu o putere temporală. “De ce vîscul era numit Creanga de aur?, se întreabă Frazer, căci după spusa lui Vergilius, Creanga era cu totul şi cu totul de aur, atît tulpina cît şi ramurile. Culoarea strălucitoare nu rămîne doar în frunze, ci cuprinde şi tulpina, astfel încît toată ramura pare a fi într-adevăr o Creangă de aur”. În cîntul al şaselea din Eneida, Vergilius dă glas dorinţei lui Aeneas de a coborî în infern pentru a-şi revedea părintele; Sibila îi răspunde că a coborî nu este greu, ieşirea este cu neputinţă pentru cel ce nu şi-a procurat greu accesibila creangă de aur: “O creangă cu frunze de-aur/ Creşte-n umbrosul copac, şi de aur mlădiţele-i svelte/ Sfîntă Iunonei din Iad. Dar codrii sălbatici ascund-o/ Văi nepătrunse o-nvelesc în nestrăbătut întuneric (…) Dac-am putea găsi copacul cu ramura d-aur,/ Creanga-n atîta desiş!” (trad. George Coşbuc). O dată găsită (” prin crengi cenuşii străluce mlădiţa de aur”) creanga trebuie ruptă, nicidecum tăiată cu cu un tăiş de fier. “Creanga de aur, conchid autorii Dicţionarului de simboluri, este simbolul acestei lumini care ne permite să explorăm întunecatele peşteri ale infernului. Ea reprezintă forţa, înţelepciunea, cunoaşterea”.

Sadoveanu nu foloseşte însă decît o singură dată sintagma Creanga de aur în romanul cu acelaşi nume, în final cînd Kesarion sau Egipteanul, cum i se mai spunea, trebuie să se despartă de Împărăteasa Maria: “-Vai mie, suspină ea. E adevărat deci că ai stat în templele Egiptenilor? -Într-adevăr acolo am cunoscut lumina. Iată ne vom despărţi. Se va întîmpla mai mult decît atît, cînd se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp”. Creanga de aur invocată de Sadoveanu nu este un talisman material ca în Eneida, ci o imagine ideală, dar care are aceleaşi rol, căci înţelepciunea şi cunoaşterea îl vor ajuta pe Kesarion Breb să iasă din infern, din infernul Bizanţului. Dincolo de splendoarea Bosforului şi a Cornului de Aur, a fastului imperial, Kesarion cunoaşte infernul în lume; iniţierea sa egipteană implicase o moarte iniţiatică, o coborîre în infern, dar acum părăsea lumea simbolică pentru cea reală: “Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De la unul, numărul lor nu l-am mai putut creşte. Acel unu se află în faţa mea”, îi mărturiseşte Kesarion episcopului Platon. În înfăţişarea episcopului, Kesarion desluşise semnul păsării Ibis, încarnare a zeului Thot, zeu al cuvîntului, patron al astronomilor şi magilor; Ibis este deopotrivă şi imaginea lui Hermes Trismegistos, inutil să mai amintim că acesta se identifică cu hermetismul şi cunoaşterea esoterică.

Se spune că Sadoveanu nu ar fi citit cartea lui Frazer, Alexandru Paleologu admiţînd că nu ar fi putut citi varianta engleză pentru că nu cunoştea limba, cît şi pentru faptul că lectura a 12 volume  înţesate de note şi explicaţii era nejustificată pentru documentaţia la un roman, dar nu e sigur că nu ar fi citit compendiul în limba franceză tradus de soţia lui Frazer. Oricum, transpunerea în proză pe care o face Sadoveanu nu urmează traseul propus de savantul scoţian; acolo era vorba de un mit al succesiunii sacerdotale prin tăişul sabiei. În mijlocul dumbravei sacre unde era sanctuarul zeiţei Diana creştea un arbore din care nu era îngăduit să se rupă nici o ramură; numai un sclav fugar putea încerca să rupă creanga de aur (adică de vîsc), ceea ce îi permitea să atace preotul sanctuarului şi dacă îl ucidea îi putea lua locul: “Un candidat la sacerdoţiu nu putea urma în funcţie decît asasinîndu-l pe preot, şi, după ce îl asasina, îşi păstra funcţia pînă cînd era asasinat la rîndu-i de un nou candidat, mai puternic sau mai îndemînatic”, afirmă Frazer, timp în care zeiţa “plutind prin eter, în nopţile limpezi, sub înfăţişarea lunii argintii, (ea) îşi privea bucuroasă frumosul chip reflectat de faţa liniştită şi lucie a lacului, Oglinda Dianei”. Şi în Creanga de aur a lui Sadoveanu este vorba de succesiunea şi investitura unui Mare Preot, dar nimic nu se aseamănă cu succesiunea din mitul regelui pădurii relatat de  Frazer. Ritmurile vitale şi cosmice urmează un alt traseu, cel al iniţierii prin probe, abstinenţă, cunoaştere şi înţelepciune.

Sadoveanu scria romanul Creanga de aur în aceeaşi vreme în care Rene Guenon şi Julius Evola, reprezentanţi de seamă ai curentului Tradiţie versus Modernitate, deplîngeau pierderea noţiunii de sacru şi a sensului tradiţiei într-o lume tot mai dominată de cantitativ. Creanga de aur evident că nu este concepută ca un răspuns direct dat vreunei ideologii a vremii, dar în filigran este în succesiunea a ceea ce a redescoperit Renaşterea dincolo de raţionalitate: simţul misterului, al indicibilului, al secretului, al obscurului, al magiei. Privirea voit trunchiată asupra Renaşterii, promovată decenii de-a rîndul, excludea din definirea omului universal tocmai aspectele mai sus amintite. Umanismul florentin a însemnat şi redescoperirea celebrului Corpus Hermeticum, şi descoperirea filosofiei islamice şi a cabalei, şi dezvoltarea unei magia naturalis, şi afirmarea cabalei creştine. Era o apologie a personalităţii împlinite, a lui homo triumphans, afirmarea unei “Cunoaşteri mai mult decît a unei ştiinţe materiale cuceritoare şi agresive” (Antoine Faivre) care să treacă dincolo de raţionalitatea seacă şi de impermeabilitatea la latenţele lumii şi universului, şi care să redea sens concepţiei ce vedea în fiinţa umană un microcosmos replică a macrocosmosului.

Nu putem nega scriitorului posibilitatea de a explora căi iniţiatice şi de a le încifra în discursul său în care transpune viziunea despre un univers pentru cei mai mulţi străin. Fără a fi autor al unui sistem abstract, Sadoveanu avea o concepţie rotundă asupra lumii, convins că dincolo de o nesfîrşită înaintare către o ţintă ce se îndepărtează neîncetat, omul iniţiat trebuie să urmeze neabătuta cale a virtuţii şi cunoaşterii, sau cum ar fi spus Frazer “nesfîrşita căutare va da la iveală lucruri măreţe, deşi noi cei de astăzi nu vom ajunge să ne bucurăm de ele”. Sadoveanu nu s-a bucurat de deplina înţelegere a contemporanilor – nu scria el în Creanga de aur : “Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc”? – , cel puţin în privinţa romanului al cărui nume l-am amintit de nenumărate ori, dar a lăsat şi alte scrieri cum ar fi Ochi de urs, Baltagul, parcuse de un de netăgăduit fir iniţiatic pe care  nu-l vom lăsa să se piardă în labirint.