Sintagma Creanga de aur ne trimite imediat cu gîndul la pictorul englez Turner care redă în pictura cu acelaşi nume micul lac pierdut în pădurea Nemi, "oglinda Dianei", cum îl numeau cei vechi, sau la celebra lucrare în 12 volume semnata de James George Frazer, apărută începînd cu 1890, cunoscînd mai multe ediţii ca şi varianta prescurtată, tradusă în multe limbi, rămasă pînă în ziua de astăzi o lucrare de referinţă pentru cei preocupaţi de mitologie şi religie comparată (în treacăt fie spus, Mircea Eliade afirma că a început să înveţe limba engleză pentru a-l putea citi pe Frazer). Pentru noi, românii, Creanga de aur este însă şi una din scrierile remarcabile ale lui Mihail Sadoveanu. Dar nu întotdeauna opera unui scriitor, fie el şi de geniu cum este cazul lui Sadoveanu, este receptată cursiv, exclusiv prin apel la axiologie şi criteriu literar; se suprapun de multe ori, de prea multe ori, iar opera sadoveniană nu a scăpat nicidecum unui
astfel de proces, criterii conjuncturale care nu discută opera. Poate că şi aceasta este pecetea pe care o lasă creaţia de geniu, aceea de a stîrni controverse. Scrisă la maturitate, Creanga de aur a fost primită cu o anume răceală, tema era destul de nefamiliară mediului literar românesc şi trimitea fără echivoc la surse cărturăreşti, pe care scriitorul ştia să le disimuleze, iar criticii nu se oboseau să le identifice. În mult citata Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, Călinescu nu pomenea nimic despre o scriere în care alţi critici vor vedea cheia de boltă a operei, întîmplare ce amintea pilda din Psalmul 117: "Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului". Sadoveanu a fost aşezat de critica literară încă de la început în matricea semănătorismului, încît puţini au fost cei ce au stăruit asupra scrierilor pentru a vedea dincolo de literă. Abia Nicolae Manolescu, în deceniul al VII-lea al…