Nicu Gavriluță oferă răspunsuri unor întrebări care frământă societatea modernă care a pierdut multe din reperele tradiționale care îi ofereau o anume stabilitate; deși termenii spiritualitate, tradiție, inițiere, tradițional sunt atât de des folosiți, ei și-au pierdut sensurile profunde tocmai prin folosirea fără noimă, oamenii dând o excesivă importanță formelor care nu spun nimic.

În dialogurile sale cu Claude-Henri Rocquet (Încercarea labirintului), Mircea Eliade considera că viața fiecăruia dintre noi poate fi interpretată ca un ritual inițiatic, un ritual al căutării sensurilor ascunse, al participării la o realitate care-și dezvăluie tainele doar celor chemați să le afle. „Naturii îi place să rămână ascunsă”, afirma Heraclit provocând gândirea să descopere ascunsul. Întrunul dintre răspunsurile sale din cartea mai sus amintită, Mircea Eliade compară decriptarea sensurilor vieții cu o probă a labirintului: „Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înțeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual inițiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricărei existențe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuși.” Pornind de la aceste gânduri și luând ca motto cuvintele lui Eliade, „Inițierea se află în miezul oricărei existențe umane”, universitarul ieșean Nicu Gavriluță ne propune o cale pentru a nu rătăci în labirintul

propriei vieți, în recenta sa carte Viața, un ritual inițiatic. Interviuri și dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Exit”, 2020, 202 p. Cartea reunește mai multe interviuri și dialoguri culturale în care Nici Gavriluță a dialogat cu Sebastian Antoce, Aurel Brumă, Nicolae Busuioc, Vlad Cioacă, Ștefania Coșuleanu, Ioan Holban, Cătălin Jeckel, Simona Modreanu, Daniela Șontică. Nicu Gavriluță este binecunoscut pentru preocupările sale de antropologie și sociologie, pentru cărțile în care se regăsesc aceste preocupări: Antropologie socială și culturală; Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene; Sociologia religiilor. Credințe, ritualuri, ideologii; Mit, magie și manipulare politică; Noile religii seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul. Dintre volumele unde a fost coautor, amintim tot unul apărut la Editura Junimea, cel în care i-a fost partener de dialog lui Ioan Holban: Globalizare și identitate românească. Fiecare individ conștient de rostul trecerii sale prin lume, depășind crizele spirituale ale vremii, reface proba labirintului, o probă în care nu doar inspirata alegere este determinantă,…

Mai mult...

Despre moarte au scris filosofii, teologii, poeții, ea inspiră deopotrivă teamă, oroare, angoasă, ea este non-existență, neantul absolut, ceva de negîndit, abolirea existenței și a ființei individuale, marea tăcere, căci așa cum spunea Pascal „Cum nu stiu de unde vin, nu știu încotro mă îndrept.

Într-o postare anterioară, Despre numere, am schițat un scurt portret al lui Julien Behaeghel și am amintit cîteva dintre cărțile sale. Ultima sa carte, Vaincre la mort ou la spirale de vie (Maison de Vie Editeur, Collection „La Franc-Maconnerie initiatique”, 2011, 154 p.), apărută prin grija soției, Monique Behaeghel, poate fi considerată „testamentul filosofic” al autorului. Despre moarte au scris filosofii, teologii, poeții, ea inspiră deopotrivă teamă, oroare, angoasă, ea este non-existență, neantul absolut, ceva de negîndit, abolirea existenței și a ființei individuale, marea tăcere, căci așa cum spunea Pascal „Cum nu stiu de unde vin, nu știu încotro mă îndrept. Știu numai că ieșind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu”. În primele rînduri ale cărții sale, Julien Behaeghel ne previne că nu vom citi o carte despre viața fizică sau despre moarte, ci una despre viața spirituală, despre moartea inițiatică, despre eterna reîntoarcere, amintind spusele lui alchimistului Gerhard Dorn pentru care moartea

era începutul vieții eterne. După decenii în care a studiat simbolul și gîndirea simbolică, acum cînd subiectul este umanitatea și divinitatea, mortalitatea și nemurirea, gîndul scriitorului belgian merge în adîncimea textelor religioase și în straturile prime ale mitologiei. Cum să scrii despre moarte și lumea de dincolo fără a-i invoca pe Iștar, Osiris, Orfeu, Persefona, Isus? În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii, divinitățile nu erau supuse morții și cunoșteau o regenerare permanentă: „Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu”, scrie în deschiderea Textelor piramidelor, punînd astfel în lumină victoria asupra morții, atotputernicia vieții, călătoria către viață în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, nesupus trecerii timpului. Osiris este activitatea vitală universală, iar prin uciderea sa de fratele său, Seth, și înviere el simbolizează drama existenței umane și triumful asupra morții, despre mitul său Mircea Eliade afirmînd că este „o îndrăzneață valorizare a morții, asumată de acum înainte ca…

Mai mult...