Istoricii artei sînt unanimi în aprecieri cînd se discută despre cele trei gravuri ale lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolie; nu totdeauna sînt de acord în ceea ce privește "unitatea spirituală", ele simbolizînd trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice și intelectuale

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor: Iată, pe ultimul locAutorul care vă arată fața;Și în acest veșmînt ce-l poartăImaginea sa apare în lume.Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.Tu ai să-l găsești în scrierile lui. Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus: Bătrînul Democrit, sub copac,Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:În jurul lui, suspendate, se văd corpuriDe pisici, cîini și alte asemenea creaturi,Cărora le face disecție,Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.Deasupra capului său se vede cerulȘi Saturn, domn al melancoliei. Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul

al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard "denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă." Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: "M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu…

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale.

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază", gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: "Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare." Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au

scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul "Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea..." Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea…