Memoriile lui William Butler Yeats dau glas căutărilor, pasiunilor, inițierilor, viziunilor, misterelor, bucuriilor unei vieți trăite intens alături de femei fascinante, cum au fost Maud Gonne, Diana Vernon, Lady Gregory sau Georgie Hyde-Lees, totdeauna împreună cu ceea ce slujește binele, adevărul și frumosul.

Renumit scriitor irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, William Butler Yeats a fost atras de tînăr de ocultism și misticism, și mărturisește aceasta chiar în primele rînduri ale cărții sale Memorii, traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu, București, Editura Herald, colecția „Autobiografia”, 2017, 222 p. În 1886, W.B. Yeats pune bazele Lojii din Dublin a Societății Hermetice, se împrietenește cu poetul și pictorul George Russell, preocupat și el de misticism, spre surprinderea lui John Butler Yeats, tatăl lui William, care încercase să-și țină fiul departe de fenomene oculte. „Petreceam mult timp printre teosofi, unde ajunsesem venind în derivă de la Societatea Hermetică din Dublin.[...] Eram membru al Secției Ezoterice, un cerc restrâns format din cei mai devotați adepți, care se întruneau săptămînal ca să studieze tabele ale simbolismului oriental”, scrie William Butler Yeats. Era atras de ocultism, frecventa celebrul salon al doamnei Helena Blavatsky, dar căuta și dovezi, vorbea despre experimente, ceea ce ar fi evitat, în opinia sa, transformarea adepților în dogmatici rupți de viață; nu a trecut mult pînă cînd a fost invitat să se retragă

din Secția Ezoterică. Tatăl său l-a prezentat lui Edwin Ellis, poet și pictor, membru al unei „frății” care prin artă, simbolism, intuiții poetice și filosofice cultiva adevăruri mistice; a fost perioada în care Yeats s-a apropiat de filosofia mistică din Cărțile profetice ale lui William Blake în care vedea „primul scriitor al vremurilor moderne care a demonstrat indisolubila căsătorie a marii arte cu simbolul.” William Blake apare și într-o însemnare despre Maud Gonne, seducătoare artistă și militantă irlandeză, cu care avea îndelungi discuții despre literatură: „Părea să înțeleagă toate subtilitățile propriei mele arte și mai ales toată filosofia mea spirituală, iar eu aveam capul încă plin de William Blake, iar uneori spunea că o salvasem de la disperare.” Lucrînd cu simboluri, Yeats încerca să-i aducă mintea aproape de suflet, de pacea sufletului. Yeats a fost atras de timpuriu de…

Încercat de un chinuitor plictis, de un dezgust de viață, eroul povestirii Taedium vitae găsește soluția salvatoare, e drept că pentru scurt timp, în sinucidere, sufletul său nemaigăsindu-și liniștea.

Pentru eroul povestirii Taedium vitae, de Hermann Hesse, zilele curgeau într-o monotonie desăvîrșită, în care puțina noutate ținea de schimbarea anotimpurilor. Acțiunea povestirii este plasată la începutul lui decembrie: „Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, lumea a pierit undeva în depărtare. Totul este așa cum mi-am dorit adesea – singurătate, liniște deplină, nici un om, nici un animal, numai eu într-o cameră de lucru, în hornul căreia geme furtuna și la ferestre se aude răpăitul ploii.” Toate aceste gînduri îi apăreau în tihna camerei de lucru unde auzea trosnetul lemnelor în sobă, unde printre rotocoalele de fum ale țigării admira biblioteca de trei mii de volume, din care, pe rînd, citea „Ezoteria doamnei Blavatsky, o operă înfricoșătoare” și un roman de Balzac; în vreme ce prima nu se va sfîrși niciodată, romanul lui Balzac se subția întruna. Cu astfel de gînduri trece ziua, se scurge seara, pentru ca noaptea să redeștepte imagini „care dormeau nevătămate sub pătura morții.” În succesiunea de imagini, una dintre ele îi amintește o întîmplare din urmă cu un an, petrecută într-un noiembrie ploios, la Munchen. În casa unui prieten, eroul

povestirii lui Hesse întîlnește o tînară „cu părul blond ca de copil și cu un chip de înger, cu ochi albaștri” cu care leagă un firav dialog în timp ce o conducea spre casă, sub cerul înstelat și prin aerul curat, proaspăt și rece al nopții de toamnă. Și în vreme ce orologiile din vechiul burg măsurau timpul, „timpul se stinsese, chiar dacă ceasurile continuau să bată”. Ca în toate poveștile de dragoste, întîlnirea acelei frumoase tinere, cursantă a unei școli de artă decorativă, nu mai era doar o simplă amintire, ci devenise parte a vieții, a trăirilor tînărului singuratic: „Mi se părea că văd în ființa ei delicată propria fericire și primăvara înfloritoare a vieții mele, că o cuprind, luînd pentru mine – o primăvară care altfel nu s-ar întoarce niciodată.” O reîntîlnește pe…