friedrich-abbey-oakwood

Caspar David Friedrich, „Abația în pădurea de stejari”, 1808-1810

Pentru eroul povestirii Taedium vitae, de Hermann Hesse, zilele curgeau într-o monotonie desăvîrșită, în care puțina noutate ținea de schimbarea anotimpurilor. Acțiunea povestirii este plasată la începutul lui decembrie: „Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, lumea a pierit undeva în depărtare. Totul este așa cum mi-am dorit adesea – singurătate, liniște deplină, nici un om, nici un animal, numai eu într-o cameră de lucru, în hornul căreia geme furtuna și la ferestre se aude răpăitul ploii.” Toate aceste gînduri îi apăreau în tihna camerei de lucru unde auzea trosnetul lemnelor în sobă, unde printre rotocoalele de fum ale țigării admira biblioteca de trei mii de volume, din care, pe rînd, citea „Ezoteria doamnei Blavatsky, o operă înfricoșătoare” și un roman de Balzac; în vreme ce prima nu se va sfîrși niciodată, romanul lui Balzac se subția întruna.

Cu astfel de gînduri trece ziua, se scurge seara, pentru ca noaptea să redeștepte imagini „care dormeau nevătămate sub pătura morții.” În succesiunea de imagini, una dintre ele îi amintește o întîmplare din urmă cu un an, petrecută într-un noiembrie ploios, la Munchen. În casa unui prieten, eroul povestirii lui Hesse întîlnește o tînară „cu părul blond ca de copil și cu un chip de înger, cu ochi albaștri” cu care leagă un firav dialog în timp ce o conducea spre casă, sub cerul înstelat și prin aerul curat, proaspăt și rece al nopții de toamnă. Și în vreme ce orologiile din vechiul burg măsurau timpul, „timpul se stinsese, chiar dacă ceasurile continuau să bată”. Ca în toate poveștile de dragoste, întîlnirea acelei frumoase tinere, cursantă a unei școli de artă decorativă, nu mai era doar o simplă amintire, ci devenise parte a vieții, a trăirilor tînărului singuratic: „Mi se părea că văd în ființa ei delicată propria fericire și primăvara înfloritoare a vieții mele, că o cuprind, luînd pentru mine – o primăvară care altfel nu s-ar întoarce niciodată.” O reîntîlnește pe tînăra Maria în casa aceluiași prieten, iar cîteva zile mai tîrziu o însoțește la o petrecere dată de un tînăr plastician, acolo unde toată fericirea tînărului se năruie, își pierde orice urmă de strălucire. După ce tînara pleacă de la petrecere însoțită de portretistul Zundel, dintr-odată pentru el viața devine searbădă, stupidă, fadă, fără sens, plictisitoare. Îl bîntuia gîndul sinuciderii, dar și acesta fusese un gînd nestatornic. Intră într-un anticariat cunoscut și după cîteva cuvinte schimbate cu anticarul,  acesta îi sugeră remediul pentru a se vindeca de taedium vitae: lectura cărții fundamentale despre teosofie, cea a doamnei Blavatsky. „Știam încă de atunci că Ezoteria nu-mi va fi de folos. Voiam numai să-i fac o mică bucurie anticarului. Și de ce să nu-mi fi petrecut cîteva luni cu volumele doamnei Blavatsky?”, se întreabă eroul povestirii, și odată cu el poate și Hermann Hesse.

Crearea în 1875 de Helena Petrovna Blavatsky a Societații Teosofice este considerată apoteoza ocultismului. Influențată de scrierile lui Eliphas Lévi, de masoneria ocultistă, de mediumnism, Helena Petrovna Blavatsky a fixat noii societăți cîteva obiective: dezvoltarea sentimentelor de fraternitate și toleranță reciprocă, studierea religiilor, filosofiei și științelor, explorarea legilor neexplicate ale naturii și a puterilor ascunse ale omului. Isis dezvăluită este un prim și viguros manifest al teosofiei blavatskiene îndreptat împotriva spiritului dogmatic al epocii sale care domina știința și religia, o ardentă pledoarie pentru revenirea la vechea tradiție a înțelepciunii, singura capabilă să salveze o lume amenințată de materialism; era denunțată tendința sectară a cercetătorilor și teoreticienilor care respingeau contribuția înțelepților și filosofilor din vechime; respingea, deopotrivă, alegațiile Bisericii și îi reproșa îndepărtarea de sursele vii, de învățăturile Gnozei și esoterismului. Doctrina secretă postula existența unei doctrine secrete unice, universal răspîndită de la începuturi, păstrată în puritatea ei de generații de inițiați, și care se inspiră din ceea ce ar constitui cea mai veche carte secretă a lumii, Cartea despre Dzyan, aparținînd străvechiului esoterism tibetan. Jumătate  din cartea lui Helena Petrovna Blavatsky constă în expunerea și interpretarea fragmentelor din misteriosul tratat, restul cărții abordînd simbolismul arhaic, oferind interesante comparații între filosofia esoterică și știință. Curentul teosofic și-a început aventura în secolul al XVI-lea continuînd și în zilele noastre, corpusul său teoretic fiind constituit din doi versanți: unul de tip iudeo-creștin, celălalt avînd un aspect mai universalist, profund impregnat cu elemente orientale, hinduse și budiste; între cei doi versanți nu este o prăpastie de netrecut, iar opinia lui Antoine Faivre păstrează deschisă calea dialogului: „Dacă admitem că edificiul esoteric, așa cum poate fi el observat, este făcut din mai multe locuințe, atunci fiecare dintre acestea trebuie să posede un stil propriu. Și dacă fiecare dintre cele două familii teosofice este destul de mare, destul de bogată pentru a ocupa cu totul una dintre aceste locuințe, nimic n-o împiedică să împartă cu cealaltă familie părțile comune și împrejurimile.”

Hermann Hesse nu precizează titlul romanului de Balzac pe care-l citea eroul povestirii sale, dar putem presupune, fără teamă de a greși, că era unul înrudit cu subiectele teosofiei și atunci gîndim la Séraphîta, unul despre care se scrie mai puțin, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu ar fi unul profund. Mircea Eliade spunea că „Séraphîta este fără îndoială cel mai încîntător dintre romanele fantastice ale lui Balzac. Nu din cauza teoriilor lui Swedenborg, de care este pătruns pînă în ultima fibră, ci pentru că Balzac a reușit să dea o strălucire fără seamăn unei teme fundamentale a antropologiei arhaice: androginul considerat drept imaginea exemplară a omului perfect.” Séraphîta oferă spectacolul armoniei dintre pămîntul oamenilor, sferele spirituale și lumea divină. Personajul Séraphîta afirma că în om se sfîrșește un univers vizibil si finit și începe un univers invizibil și infinit, două lumi care nu se cunosc. Pentru gnostici, lumina și spiritul sînt un întreg, sînt consubsatnțiale; gnosticul vorbește despre spirit nu ca despre o noțiunea bstractă, ci ca despre o particulă de lumină care vine din Cuvînt. Romanul lui Balzac este o scriere mai curînd mistică decît esoterică, o expunere literară a doctrinei lui Swedenborg despre omul perfect, despre armonia totalității magico-religioase aferentă celor două sexe care vor descoperi în sfîrșit bucuria lor desăvîrșită într-o viață străină de aceea a sexului, într-o nouă existență. Ochii omului interior erau deschiși și pregătiți să vadă.

Încercat de un chinuitor plictis, de un dezgust de viață, eroul povestirii Taedium vitae găsește soluția salvatoare, e drept că pentru scurt timp, în sinucidere, sufletul său nemaigăsindu-și liniștea. O va căuta în doctrina teosofică și în romanul lui Balzac, al cărui titlu rămîne un mister. Prin aceste lecturi, poate că eroul încerca să se apropie de ceea ce Porfir numea un theosphos: „o ființă ideală ce reunește în ea însăși calitatea unui filosof, a unui artist și a unui preot de cel mai înalt nivel”. Hermann Hesse a fost cu siguranță un theosophos!