Mohammed Taleb şi-a împărţit cartea în şapte capitole, iar în debutul ei menţionează formula „de şapte ori şapte”, adică 49, numărul portretelor care jalonează această carte despre autori cunoscuţi în operele cărora pulsează Natura vie, nu natura ca obiect de cercetare al biologiei, ci Natura care ocupă spaţii în domeniile filosofiei, mitologiei, psihologiei.

De multe ori ecologia, susţinerea mişcării ecologice, a fost văzută ca o modă, ca o aliniere la un curent care îşi propune să prezerve natura, atît cît se mai poate, să prezerve biodiversitatea, să lupte împotriva poluării care atrage schimbări climatice ireversibile. Am citit recent o carte a filosofului algerian Mohammed Taleb (Nature vivante et ame pacifiée, Editions Arma Artis, 2014, 248 p.), o pledoarie pentru natura vie, acel principiu vital activ despre care în antichitate au scris Seneca şi Cicero, principiu pe care filosoful algerian îl urmăreşte în trecerea sa prin secole. Ceea ce vrea să arate autorul este un fir al unităţii lumii, al unităţii existenţei care poate fi urmărit de la Platon pînă în zilele noastre, o descendenţă intelectuală, poetică, spirituală prezentă în diverse contexte religioase, in civilizaţii diverse, pentru care „lumea este o Carte, şi fiecare fragment al realităţii un semn, un simbol, o hieroglifă de descifrat. Ecologia sacră care este una din componentele esenţiale ale acestei descendenţe transdiciplinare şi transculturale capătă aici întreaga sa semnificaţie.” Mohammed Taleb urmăreşte această filiaţie identificînd şapte perioade sau curente de gîndire subsumate temei generale

în jurul căreia îşi construieşte discursul. Începuturile acestui curent de gîndire îşi au sursa, ca de altfel multe alte şcoli mai mult sau mai puţin iniţiatice, în filosofia pitagoreică, al cărei maestru poate fi considerat un adevărat erou iniţiator; în acelaşi segment Mohammed Taleb îi regăseşte pe Plotin, Porfir, Iamblicos sau Proclus. Pentru un musulman, aşa cum este cazul autorului acestei cărţi, Coranul este limbaj al Intelectului primordial şi ecou al Sufletului lumii, Profetul Mohammed fiind purtătorul acestui mesaj. Unul din gînditorii căruia îi sînt consacrate elogioase pagini este Ibn Sina, Avicenna, după numele latinizat, cel ce a prefigurat „transdisciplinaritatea”, noţiune creată de fizicianul Basarab Nicolescu. În aceeaşi secţiune citim un frumos portret al lui Ibn Arabi, recitit prin prisma lecturii făcute de Marie Louise von Franz, discipola lui C.G. Jung. Alchimia şi creştinismul cosmic…

Ochiul naturii va deveni ochiul omului; Paracelsus obişnuia să spună că nu este apostol, ci că este filosof, deci nu se plasa pe planul cunoaşterii supranaturale, filosofia sa fiind o ştiinţă a naturii.

O istorie a hermetismului german care nu ar începe prin a prezenta gîndirea polimorfă a lui Paracelsus este de neconceput. Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541), a fost medic, magician şi alchimist, dar a fost considerat şi şarlatan, creator al faimosului homunculus, deşi el nu a avut niciodată pretenţia că ar fi fabricat un om artificial, un precursor al Golemului. A avut o viaţă aventuroasă, a fost medic, a fost profesor la Universitatea din Basel, de unde a fost dat afară datorită comportamentului ireverenţios faţă de maeştrii săi, a parcurs  Europa de la un capăt la altul, era de găsit, în calitate de chirurg, pe cîmpurile de luptă alături de veneţieni sau de Francisc I, sau împotriva lui Carol al V-lea. În periplurile sale nesfîrşite avea să întîlnească, la Strasbourg, una din figurile ilustre al Renaşterii: Erasm din Roterdam. Viaţa dezordonată şi un anume vagabondaj, alura pitorească, furiile greu stăpînite, curajul ideilor i-au adus laude ditirambice dar şi o sumedenie de injurii, încît nu e de mirare că influenţa sa a fost cu preponderenţă… postumă! Posteritatea

avea să-i recunoască geniul filosofic, talentul de scriitor, remarcabilele intuiţii medico-ştiinţifice, originalitatea experimentelor sale. În acest context este de înţeles că singura editură din România cu adevărat preocupată de constituirea unei biblioteci dedicată Tradiţiei, am numit aici Editura Herald, a început acum cîţiva ani să traducă din cărţile lui Paracelsus; au apărut Ars alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică şi Opus Paramirum. Principiile artei medicale, ambele în colecţia Quinta essentia. De curînd a apărut Misterele supreme ale Naturii. Despre tainele alchimiei; Despre filosofia ocultă; Archidoxele magiei. Cuvînt înainte, note, postfaţă şi anexe: Mihai Vârjejaru; traducere şi îngrijire ediţie: Monica Medeleanu; colecţia Quinta essentia, 2011, 222 p. Paracelsus nu a scris niciodată o lucrare cu titlul Misterele supreme ale Naturii, dar întreaga sa operă, care nu se impune prin numărul cărţilor, ci prin…