Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește.

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă

șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută. Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali. Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească.…

Mai mult...