Albrecht_Dürer_-_Melencolia_I_-_Google_Art_Project_(_AGDdr3EHmNGyA)_thumb

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută.

Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali.

Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească. Este o stare „atît de lipsită de contururi că eu însumi nu știu ce-mi lipsește”, nota cu amărăciune Kierkegaard. În scrierea sa suprarealistă, Aurora, Michel Leiris enumeră mai bine de 60 stări și fațete care conturează așlteptarea neîmplinită; amintesc cîteva: spleenul, nenorocul, slăbiciunea, lașitatea, frica, tristețea, dezgustul, suferința, mîhnirea, nebunia, melancolia, furia, neputința, blazarea, insomnia, robia, oboseala, istovirea, rușinea, spaima, greața, deruta, renunțarea, decăderea. Acedia nu doare fizic, dar distruge fundamentele vitalității, speranței, ale vieții. „Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire și nu stă drept, curajos înaintea încercărilor. Norii fără apă sînt alungați de vînt, mintea fără stăruință [e alungată] de vîntul acediei. Ochiul acedicului e tot timpul ațințit asupra ferestrelor, iar mintea lui închipuie musafiri. A scîrțîit ușa, îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se cațără la fereastră și rămîne așa pînă-i amorțesc mădularele”, scrie Evagrie Ponticul. Peste veacuri, despre o stare eternă, de aceeași vîrstă cu omul, era astfel descrisă de Baudelaire:

Și lungi și nesfîrșite convoaiele mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plînge; și, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește. Platon spunea că delirul îl înhață pe poet, iar aceasta se datorează forțelor divine, daîmon-ului care-l inspiră. Umoarea melancolică îi face pe cei atinși de ea taciturni, ascunși, dedați exceselor unei imaginații imposibil de stăvilit. Ceea ce colericul exteriorizează într-un acces de furie, melancolicul consumă în viziuni extraordinare, extravagante. Pentru umanistul Marsilio Ficino, melancolia era semn al geniului, ea fiind mai des întîlnită la filosofi și artiști, decît la oamenii de rînd. Teoria antropologică renascentistă susținea existența a două elemente constitutive ale naturii umane, corpus și anima, legate prin prezența unui al treilea, spiritus. Potrivit lui Marsilio Ficino, sufletul are trei facultăți distincte: imaginația, rațiunea discursivă și rațiunea intuitivă. El a elaborat un sistem care includea metodele terapeutice tradiționale, medicina astrală, incantațiile, liberul arbitru, libertatea gîndirii. Saturn este cel care generează melancolia, „dar ca prieten și protector al unei existențe superioare și pur intelectuale, el poate să o și vindece”, scriu autorii monumentalei cărți Saturn și melancolia. Aceiași autori (Raymond Klibansky, Erwin Panofsky și Fritz Saxl) consideră că gravura minuțios pregătită de Durer, Melancolia, este îndatorată noțiunii de melancolie transmise de Ficino. Gravura lui Durer conține motivele tradiționale melancolice sau saturniene, „dar, privită în ansamblu, ea nu poate fi înțeleasă decît dacă am considera-o o sinteză simbolică între typus Acediae (exemplul popularizat al inactivității melancolice) și typus Geometriae (personificarea scolastică a uneia dintre «Artele liberale»)”. În această succesiune de idei, ideea gravurii lui Durer ar fi cea a Geometriei care se abandonează melancoliei sau a Melancoliei care se abandonează geometriei. Ar fi vorba de unirea unei facultăți mentale creatoare cu imaginea unei stări de spirit distructive: „Cînd Durer a contopit portretul unei ars geometrica cu cel al uni homo melancholicus – act care echivala cu fuziunea a două lumi diferite în privința gîndirii și a sentimentelor – el i-a dat uneia suflet, iar celeilalte spirit.”

Mai tîrziu Melanchthon scria despre melancolia lui Durer ca despre o melancolie nobilă (melancolia generosa), una care excela în valori, o melancolie inspiratoare, toți oamenii de geniu fiind născuți sub semnul binefăcător al lui Saturn. Istoricii artei sînt unanimi în aprecierea gravurilor lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolia; ele simbolizează trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice si intelectuale. De ce doar virtutea morală e atribuită Cavalerului, cea teologală, sfîntului Ieronim, iar cea intelectuală, melancolicului? Gravura Melancolia este considerată ca fiind transpunerea artistică ideală a stării descrise de mistici, acedia. Erwin Panofsky susține că pictorul a ridicat melancolia la demnitatea unui simbol și a substituit experienței medievale și mistice a acediei ideea umanistă a meditației, a abandonului eliberator; el vedea în gravura lui Durer un autoportret moral. Melancolia a suscitat ea singură o întreagă literatură savantă care a încercat să descifreze semnificația unei alegorii complexe; nu de puține ori s-a spus că Melancolia exprimă durerea de a nu fi pătruns sensul vieții și al naturii.

O femeie așezată pe un scaun destul de jos, cotul stîng sprijinit pe genunchiul stîng, mîna stîngă susține capul, în timp ce mîna dreaptă ține brațul unui compas; de jur împrejur un număr considerabil de obiecte: o sferă, un poliedru, o rindea, un ferestrău, cuie, o nisiparniță, o balanță, un clopot, o scară; femeia are o expresie sumbră, abătută și o privire pierdută; în spatele ei, marea, soarele și o banderolă ținută de un grifon, Melancolia. Obiectele par izolate, nu sînt în vreo relație nici măcar unele cu celălalte, scara pare că nu duce undeva, timpul pare că s-a oprit sau nici nu a început, marea este inertă, un element brut, o întindere de apă. Varietatea de instrumente din gravura lui Durer amintește maniera în care erau prezentate alegoriile în Hypnerotomachia Poliphili / Visul lui Poliphile, lucrare atribuită lui Francesco Colonna, un adevărat repertoriu de simboluri, în care fiecare detaliu are o semnificație care este în legătură cu un alt detaliu într-o frumoasă țesătură de sensuri. Theophile Gautier vede în gravura lui Durer personificarea artistului:

Tu, cea care, cu coatele pe genunchi și cu bărbia sprijinită-n mîini,
Te gîndești cu tristețe la sărmana soartă a omului:
Că pentru cît de scurtă este, viața e foarte amară,
Că zădarnică e cunoașterea și arta o himeră. [...]

Te-ai pictat, o, Durer! În Melancolia ta
Și geniul tău plîngînd, făcîndu-i-se milă,
Te-a personificat în creația sa.
Nu cunosc nimic mai admirabil pe lume,
Mai plin de visare și de durere adîncă,
Decît acest înger măreț, stînd cu aripa plecată,
În nemișcarea celei mai totale odihne.

Dintr-o gravură reprezentînd melancolia nu putea lipsi semnul trecerii timpului, clepsidra, sau nisiparnița, termen pentru care a optat Viorica Nișcov care a tradus Cartea ceasului de nisip a lui Ernst Junger. Deși dicționarele arată ca sensul prim al cuvîntului nisiparniță este de vas mic umplut cu nisip fin, care se presăra peste scrisul proaspăt, pentru a usca cerneala, în al doilea rînd fiind sinomin pentru clepsidră, experimentata traducătoare din germană, care a ostenit, printre altele, asupra celebrelor lucrări ale lui C.G. Jung, Cartea Roșie și Psihologie și alchimie, a optat pentru nisiparniță, avînd o aură ușor arhaică. Ernst Junger a scris o carte superbă despre ceasul de nisip sau nisiparnița. „A spune că timpul curge sau se scurge este în limba noastră un arhaism care amintește de clepsidră – faptul că el se prelinge sau trece pare să trimită mai degrabă la nisiparniță”, scrie Junger. Sînt mai multe opinii privitoare la inventarea clepsidrei, vom aminti doar că una dintre cele mai vechi clepsidre a fost creată de călugărul Liutprand din Chartres, în celebra catedrală medievală figurînd și vestitul „Înger, păzitor al timpului”. Prima reprezentare plastică a nisiparniței o datorăm pictorului italian Ambroggio Lorenzetti în fresca sa din Siena, Alegoria bunei si relei guvernări (1338), considerată adevărată capodoperă a școlii sineze de pictură, aflată în Palazzo Publicco. Toate dicționarele de simboluri văd clepsidra ca simbol al scurgerii eterne a vremii, a nesfîrșitei alternanțe a vidului și plinului, o perpetuă trimitere la Memento mori, la „panorama deșărtăciunii”, pe care o descria Eminescu:

Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Pînă unde-n ape sfinte se ridică mîndre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină,
Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.

Nisiparnița este prezentă în cabinetul de reflecție, alături de alte simboluri, locul în care candidatul la inițierea masonică petrece ultimele sale clipe din viața de profan. Acolo semnifică, de asemenea, trecerea inexorabilă a timpului, dar și îndemnul de a folosi timpul, voința de a trece neîntîrziat la construirea templului interior, meditația asupra morții dar și reflecția asupra vieții trăite în adevăr, frumusețe și înțelepciune, îndepărtarea de melancolia paralizantă, de acedia sau de tristitia. Dincolo de meșteșugul cu care este fabricată o nisiparniță, dincolo de frumusețea ei, rămîne preocuparea omului pentru a măsura timpul, și nu oricum, ci cu o maximă precizie: „Pentru noi, o viață fără ceasuri e de negîndit; sîntem obișnuiți să auzim ceasurile ticăind și bătînd, să avem ceasuri la noi, să privim ceasurile pe oriunde umblăm și oriunde stăm. (…) Și totuși, au existat milenii în care omul, nu doar fără ceasuri, ci fără nici un fel de măsurătoare a timpului, a vînat, a crescut vite și și-a cultivat ogorul…”, notează Ernst Junger. În societățile arhaice, timpul era ritmat de anotimpurile agrare, de marile sărbători, de răsăritul și apusul soarelui. „Cel care vrea să aibă parte de liniște, de somn și contemplație să caute izvoarele mai adînci ale timpului. Lumea ceasornicelor și a racordurilor este lumea oamenilor săraci de timp, a celor care nu au timp. (…) În străfundul nostru trebuie să avem timp (…). Timpul nisiparniței trăiește în noi toți, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanță, ci adînc în profunzimile ființei”, scrie Ernst Junger, pledînd pentru revenirea la un timp uman, al întîlnirilor interioare.

În secolul al XVI-lea alături de Melancolia lui Durer, alți pictori și gravori au ilustrat amărăciunea, tristețea, plictiseala, și amintim aici pe Hans Sebald Beham, Lucas Cranach cel Bătrîn, Marcus de Vos sau Cesare Ripa. Operele acestora abundau în chipuri ale tristeții, ale unui doliu imposibil, ale durerii incomunicabile, ale vieții incolore și goale, ale detașării totale de lucrurile altădată îndrăgite. Chipurile și stările lăuntrice erau umbrite de soarele negru a cărui cea mai sugestivă redare poetică îi aparține lui Gerard de Nerval:

Sînt Văduvul, sînt Sumbrul, sînt Cel-nemîngîiat,
Sînt Prințul Aquitaniei, cu Turla în ruină,
Se stinse Astru-mi unic și-n luthu-mi înstelat,
Melancolianegrul ei Soare și-l anină.