Laure de Neith îndeamnă la căutare, la lecturi, la experimente, la asumarea posibilelor eșecuri și rătăciri în labirint, pentru că fiecare ființă umană pornită într-o căutare inițiatică totdeauna reînnoită va ajunge să înțeleagă originea lumii și misterele sale.

Pierre Séa și Laure de Neith, cărora li s-a alaturat Jean Haab, alcătuiesc un trio cunoscut în lumea francofonă pentru pasiunea comună pentru alchimie. Sînt autorii cărților Symphonie alchimique, Quintessence, cărora de curînd li s-a adăugat Alchimie de la Lumière unie vers Sel, Editions de la Hutte, Jean Solis éditeur, 2017. E o lucrare în care fiecare imagine mai explicit sau mai voalat alchimică este precedată de cîteva rînduri care sintetizează proceduri, experiențe sau termeni  care surprind esența alchimiei. Fiecare din cei trei autori amintiți semnează cîte o scurtă prefață. Jean Haab pornește de la învățătura alchimică profesată în anii '70 ai secolului trecut de F.A.R.C. (Frères Aînés de la Rose Croix), de la cunoștințele alchimice primite de la André Savoret și de la Jean Bourciez; gnoza celor din F.A.R.C. suferea de grave omisiuni, printre acestea neacordarea unei suficiente atenții distincției între latura spirituală și latura operativă a alchimiei. Dinspre partea operativă, cei din F.A.R.C. prezentau avantajul că fraternitatea lucra cu cinabru (sulfura de mercur), nu cu focul vulgar. Pierre Séa își amintește ucenicia alchimică, dar sînt mulți cei care pot susține cu tărie că au atins

măiestria?, sub îndrumarea lui Roger Caro, cel care i-a dezvăluit tainele uceniciei alchimice cu ajutorul cinabrului: „Această cale este o cale de analogie și o practică de școală. Dacă ea este bine condusă, cu artă, ea ne face să trăim prin cele cinci simțuri, și mai ales în inima noastră, toate fazele, culorile și subtilitățile Marii Opere.” Prima muncă a unui alchimist este cea de a căuta Spiritul universal, Spiritul care creează și animă, Prima materia. Pierre Séa descrie succint etapele lucrării alchimice, subliniind că nu este nevoie să cădem în capcana sau fantasma de a verifica dacă Piatra obținută transformă plumbul în aur; validitatea lucrării alchimice se încearcă prin însuflețirea unei plante muribunde cu ajutorul unei fărîme din Piatra alchimică. „După ce a colaborat cu apa, focul, luna și soarele, alchimistul este…

Jean Solis reamintește că toate cuvintele de trecere, parolele sînt nume proprii provenite din Vechiul Testament și înțelegerea lor nu poate ocoli "cabala literelor și numerelor căci ea este esențială în semantica ebraică.

Cunoscut autor de literatură masonică, Jean Solis a inițiat o colecție în care explorează cuvinte de forță, adică cuvinte sacre sau de recunoaștere, cuvinte de trecere. Pînă acum a publicat Tout sur Boaz și Tout sur Jakin. De curînd a adăugat colecției un nou titlu: Tout sur Schibboleth. Etude d'un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2017, 64 p. Jean Solis a fost Maestru Venerabil în trei rînduri la două rituri diferite, companionii din lojile conduse de el vizitau cinci alte loji care lucrau în minimum trei rituri diferite. Comparațiile i-au servit și lui în a găsi explicația canonică a termenului Schibboleth în Ritul Emulation ca fiind cea mai completă și cea mai conformă Bibliei. În studiul său comparativ, Jean Solis descoperă că în Ritul Francez descrierea noțiunii este "foarte succintă", în Ritul Scoțian Rectificat se face doar o mențiune asupra termenului, alte rituri procedînd la simpla enunțare. În Ritul Emulation, susține Jean Solis, este oferită cea mai completă explicație a termenului Schibboleth care înseamnă abundență

și este simbolizat printr-un spic de grîu, originea termenului datînd din epoca în care armata lui Efraim traversa Iordanul manifestînd o atitudine ostilă față de Ieftae, ilustrul general al lui Galaad. Ritul Emulation relatează întîmplările din Cartea Judecătorilor 12, 4-6: "Atunci a adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu Efraimiții și au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiți, zicînd: «Voi sînteți niște fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim și Manase». Și au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiți și cînd vreunul din Efraimiți zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva ești Efraimit?» Acela răspundea; «Nu!» Ei însă îi ziceau: «Zi Șibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului." (mai mult…)

Dincolo de disputele asupra prezenței la un grad sau altul, Jakin este pentru toți masonii un cuvînt sacru, un cuvînt al gradului sau cuvînt de recunoaștere, este cuvîntul care reamintește că masoneria înseamnă transmitere a Tradiției, perenitate a mitului, stabilitate a ritului, ca fundamente ale construcției interioare a omului.

Stîlpul din partea dreaptă a pridvorului templului lui Solomon s-a numit Jakin, în vreme ce stîlpul din partea stîngă s-a numuit Boaz, consemnează Cartea a treia a regilor. La scurt timp după apariția opuscului Boaz, Jean Solis revine cu un nou volum: Tout sur Jakin. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2016, 64 p. Ritualurile masoneriei speculative diferă atît în ceea ce privește așezarea celor doi stîlpi în templu, cît și în privința prezenței lor fie în gradul de ucenic, fie în cel de calfă (companion). Astfel, coloana Jakin apare în primul grad, cel de ucenic, în Ritul francez, cu semnificația “să consolideze”, în Ritul scoțian rectificat, “Dumnezeu m-a creat”, dar apare în cel de-al doilea grad în Ritul Emulation, în Ritul scoțian standard, în Ritul York, și în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în care coloana Jakin se află în partea dreaptă, conform textului biblic, avînd semnificația “va stabili”. În Manuscrisul Dumfries, de la 1710, întîlnim următoarea explicație: “Solomon le-a atribuit două

nume remarcabile: pe cea din dreapta, anumit-o Jakhin, adică «în ea există forță». Denumirile arată nu numai prin calitatea materiei, ci și prin numele acestor două coloane, cu ce fermitate alesul la inițiere se prezintă în fața lui Dumnezeu.” Oswald Wirth spunea că nu au existat dispute în privința sexului simbolic al coloanelor; pe cea dintîi, Jakin, inițiala numelui (iod) o caracterizează drept masculină, pe cea de a doua, inițiala numelui (beth) o caracterizează tipic feminină. În ciuda precizărilor biblice, există controverse în privința poziționării celor două coloane, mai cu seamă că în multe loji / temple masonice ele sînt în interior; Jules Boucher scria pe urmele lui Oswald Wirth că disputa se rezolvă simplu prin poziționarea celor doi supraveghetori, insistînd pe așezarea coloanelor în exteriorul templului, ca pietre de hotar ale lumii create. (mai mult…)

Pentru Jean Solis “Boaz, mai mult decît un cuvînt de recunoaștere anodin, este o entitate care conține întreg fermentul căutării pe care o face un mason.”

“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz.

Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p. Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament (mai mult…)

Apocalipsa este o celebrare a cărții și a scriiturii, iar autorul ei ilustrează ceea ce mai tîrziu Augustin avea să afirme în acest aforism: “Noul este ascuns în Vechi și Vechiul este dezvăluit în Noul.” Jean Solis vede în textul lui Ioan o metodă, un ansamblu de rituri, o gnoză, o alchimie interioară.

Apocalipsa lui Ioan este o carte de teologie profundă și de intensă trăire profetică pe care mulți cititori moderni o găsesc derutantă; nimic din Noul Testament nu-i pregătește pentru o asemenea lectură. Apocalipsa este o scriere inspirată de Dumnezeu pentru a dezvălui sensul trecutului și al viitorului, în lumina evenimentelor contemporane și prin imagini stranii care exprimă lupta împotriva puterilor răului înaintea victoriei definitive a binelui. Apocalipsa lui Ioan este singura scriere din Biblie cu un asemenea titlu, iar autorul “era un profet iudeo-creștin” (Richard Bauckham), aparținător cercului profeților Bisericii din Asia; înțelegerea textului este dificilă fără plasarea în contextul profeției creștine primitive, dar și fără a ține seamă de apocalipsele din textele iudaice Daniel, Ezdra, Baruh. În timp  numeroși teologi au încercat să surprindă bogăția sensurilor textului testamentar; de curînd, Jean Solis, neobosit căutător al sensului ascuns, și-a pus semnătura pe o carte care reproduce textul Apocalipsei, oferind interpretări, propunînd legături cu alte texte biblice: L’Aigle de Patmos. Messages initiatiques de l’Apocalypse de Jean; Editions de La Hutte, 2016, 296 p. Înaintea oricăror altor considerații este necesară o precizare terminologică: de cele

mai multe ori apocalipsa înseamnă catastrofă, sfîrșitul lumii, dar sensul prim este revelație, într-o primă traducere din greacă însemnînd “ridicarea vălului”. Ce propune Jean Solis făță de multitudinea studiilor despre Apocalipsa lui Ioan? El ne invită să o citim, să o trăim ca pe “o liturghie inițiatică și sacramentală”. Sigur, teologii ar putea avea rezerve asupra viziunii sale; nu-i chiar lesne de admis că Apocalipsa poate fi privită și ca “un ansamblu de rituri de trecere, de decantări, de purificări făcînd apel la mistica primilor creștini, în mod deosebit la gnoza alexandrină care radia peste întreaga lume cultivată.” Jean Solis ne îndeamnă să luăm seamă la alegoriile materiale și senzoriale, să le privim ca pe realități trăite în laborator, un laborator al alchimiei interne; el scrie despre un creștinism elenizat, și care era mai puțin moralizator și…

Fără a se prezenta ca un tratat de simbolism sau o încercare istorică asupra evoluției ritualurilor, cartea lui Jean Solis este un prețios instrument de studiu pentru cei interesați de învățătura ritualurilor impregnate de înțelepciunea biblică.

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd însemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevărat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: "Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului". Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p. Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea "universul" masonic cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze

mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan. O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu…