Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes.

Pierre Gordon este un prolific autor care şi-a pus semnătura pe un număr considerabil de cărţi, cele mai multe consacrate religiilor primitive şi esoterismului Nu cu mult timp în urmă pe acest site am prezentat cartea sa despre Rabelais şi personajul său Gargantua. Rîndurile care urmează sînt despre o carte mai veche a sa, reeditată de curînd: Le Mythe d’Hermès, Arma Artis, 112 p. Fără a ocupa un loc central în panteonul zeităţilor, fiu al lui Zeus şi al nimfei Maia, Hermes are o copilărie agitată, o tinereţe plină de întîmplări aventuroase, ceea ce avea să-l transforme în protector al călătorilor, mesager al zeilor, sub diversitatea înfăţişărilor sale fiind o entitate coerentă. Multe tradiţii religioase îşi au sursa în ritualul morţii şi al învierii, ritual răspîndit în

neolitic, cînd noul iniţiat părăsea grota/caverna pentru a urca către piscurile  munţilor. Trebuie ştiut că originea zeului şi a cultului său este arcadiană, deci din vechea Eladă. Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes. Numele zeului Hermes este strîns legat de hermai, o piatră parţial sculptată şi care avea rolul de a marca sacrul unui anumit loc care astfel devenea un foaier de iradiere supranaturală, care semnala prezenţa sacrului. (mai mult…)

Mohammed Taleb şi-a împărţit cartea în şapte capitole, iar în debutul ei menţionează formula „de şapte ori şapte”, adică 49, numărul portretelor care jalonează această carte despre autori cunoscuţi în operele cărora pulsează Natura vie, nu natura ca obiect de cercetare al biologiei, ci Natura care ocupă spaţii în domeniile filosofiei, mitologiei, psihologiei.

De multe ori ecologia, susţinerea mişcării ecologice, a fost văzută ca o modă, ca o aliniere la un curent care îşi propune să prezerve natura, atît cît se mai poate, să prezerve biodiversitatea, să lupte împotriva poluării care atrage schimbări climatice ireversibile. Am citit recent o carte a filosofului algerian Mohammed Taleb (Nature vivante et ame pacifiée, Editions Arma Artis, 2014, 248 p.), o pledoarie pentru natura vie, acel principiu vital activ despre care în antichitate au scris Seneca şi Cicero, principiu pe care filosoful algerian îl urmăreşte în trecerea sa prin secole. Ceea ce vrea să arate autorul este un fir al unităţii lumii, al unităţii existenţei care poate fi urmărit de la Platon pînă în zilele noastre, o descendenţă intelectuală, poetică, spirituală prezentă în diverse contexte religioase, in civilizaţii diverse, pentru care „lumea este o Carte, şi fiecare fragment al realităţii un semn, un simbol, o hieroglifă de descifrat. Ecologia sacră care este una din componentele esenţiale ale acestei descendenţe transdiciplinare şi transculturale capătă aici întreaga sa semnificaţie.” Mohammed Taleb urmăreşte această filiaţie identificînd şapte perioade sau curente de gîndire subsumate temei generale

în jurul căreia îşi construieşte discursul. Începuturile acestui curent de gîndire îşi au sursa, ca de altfel multe alte şcoli mai mult sau mai puţin iniţiatice, în filosofia pitagoreică, al cărei maestru poate fi considerat un adevărat erou iniţiator; în acelaşi segment Mohammed Taleb îi regăseşte pe Plotin, Porfir, Iamblicos sau Proclus. Pentru un musulman, aşa cum este cazul autorului acestei cărţi, Coranul este limbaj al Intelectului primordial şi ecou al Sufletului lumii, Profetul Mohammed fiind purtătorul acestui mesaj. Unul din gînditorii căruia îi sînt consacrate elogioase pagini este Ibn Sina, Avicenna, după numele latinizat, cel ce a prefigurat „transdisciplinaritatea”, noţiune creată de fizicianul Basarab Nicolescu. În aceeaşi secţiune citim un frumos portret al lui Ibn Arabi, recitit prin prisma lecturii făcute de Marie Louise von Franz, discipola lui C.G. Jung. Alchimia şi creştinismul cosmic…

Autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei

Aceste rînduri sînt prilejuite de recenta lectură a unui opuscul (Le Temple dans l’Homme et l’Homme dans le Monde, Editions Arma Artis, 2003) semnat de Maurice de Gandillac, filosof francez, discipol al lui Etienne Gilson; autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei: Jean-Paul Sartre, Jean Hyppolite, Raymond Aron, Jacques Maritain, Maurice Merleau Ponty, Ernst Cassirer sau Martin Heidegger. Volumul amintit conţine cîteva gînduri despre Templu, despre ceea ce ţine de sacerdotal, despre vremea cînd şcolile greceşti, evreieşti şi creştine înfloreau în Alexandria, timp în care templele egiptene îşi pierdeau din strălucire, chiar dacă unele învăţături îl aminteau pe Toth, „cel de trei ori mare”. Ni se reaminteşte că epocii strălucite a hermetismului şi autenticei înţelepciuni îi succeda una epigonică, dominată de o confuzie a resturilor unor tradiţii lipsite de viaţă. Unul din martorii acelei epoci a fost filosoful crescut într-un mediu

puternic elenizat, Plotin, cel care definind înţelepciunea naturală amintea înţelepţii egipteni, cei care au gravat în fiecare hieroglifă înţelepciunea însăşi. Referindu-se la practica iniţiatică, la arcane, Plotin afirma că în cadrul misterelor nu se revelează nimic iniţiatului pentru că nimeni nu poate să-l facă să vadă ceea ce nu a avut fericita şansă să vadă el însuşi. Plotin reţine cadrul iniţiatic ca simbol pedagogic al unei depăşiri, dar consideră că timpul intuiţiei deşteptată prin simboluri analogice, de model egiptean, era depăşit. Sincretismul grec care amestecase simbolisme venite dinspre diverse civilizaţii a propus alegorii. Dificultăţile apar cînd un gen de raţionalism uniformizator caută să explice tradiţii şi credinţe străvechi pornind de la tipare, de la un sistem univoc de descifrare sau cînd se transportă în timp şi spaţiu simboluri care au sens doar într-un anumit mediu cultural. Sigur aceste…

La o primă lectură, Rabelais lasă impresia că nu a frecventat academii, ci alte locuri pentru a se documenta despre Gargantua; dar cartea sa este de la prima la ultima pagină impregnată cu ample referiri la filosofia greacă veche, la cultura romană, la Cabală.

Mult timp celebra carte a lui François Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, a fost privită cu o anume lejeritate, ca o poveste uşor trivială, lipsită de orice adîncime.A fost nevoie ca Balzac să afirme: „Pantagruel este una dintre cele mai frumoase cărţi din literatura franceză”, ca Anatole France să scrie că „Rabelais a fost, fără să ştie, miracolul epocii sale”, pentru ca scrierea lui Rabelais să intre în atenţia criticilor literari care treptat i-au descoperit valenţe neaşteptate. Unul dintre autorii care la jumătatea secolului trecut a căutat să ofere o altă viziune asupra scrierii lui Rabelais a fost Pierre Gordon; a făcut studii de filosofie, în Franţa, a obţinut un masterat la Cambridge, i-a impresionat pe contemporani prin faptul că era un bun cunoscător al mai multor limbi străine. A fost elev al lui Emile Durkheim şi a fost un apropiat al lui René Guénon, încercînd să arunce o punte între studiul sociologic al fenomenului religios şi învăţătura esoterică tradiţională. Dintre cărţile lui Pierre Gordon amintim: Les Fetes à travers les âges; L’initiation sexuelle et l’évolution religieuse; Le Mythe d’Hermes; Origine lontaine de la franc-maçonnerie et du compagnonnage;

Les Racines sacrées de Paris; Le Sacerdoce à travers les âges. Aceste rînduri sînt prilejuite de reeditarea uneia din cărţile lui Pierre Gordon: Le Géant GARGANTUA, Editions Arma Artis, 2012. Antichitatea oferă numeroase exemple de fiinţe supranaturale, de giganţi sălăşluind în pîntecele munţilor, în grote sau caverne; probabil din această stirpe făceau parte Cronos şi zeiţa latină Carna. Această mitologie populată de monştri, de fiinţe supranaturale, de giganţi chiar dacă în timp s-a estompat, a dăinuit, transmiţindu-se, în diverse forme, pînă în zilele noastre, Pierre Gordon dînd exemplul trecerii de la Carna la personajul folcloric al carnavalului. Pierre Gordon îşi susţine argumentaţia pornind de la rădăcina comună a limbilor de astăzi şi identifică unele teme verbale, printre ele şi GRG pe care o găseşte mai întîi la Gorgone (trei monştri cu trup de…