Parcursul propus de Doamna Françoise Bonardel este unul al redescoperirii preocupării de sine ca exerciţiu constat al culturii europene, al nostalgiei alianţei uitate între individ şi lume.

Trăim un timp în care preocuparea de sine, „dezvoltarea personală”, sînt termeni ai zilei, folosiţi atît de frecvent încît sînt pe cale să-şi piardă semnificaţia primă. Rafturile librăriilor sînt neîncăpătoare  pentru titluri năstruşnice, garanţii infailibile ale succesului în viaţă, ale recăpătării siguranţei de sine! La tot pasul te întîmpină o armată de guru, atoateştiutori, gata oricînd să-l povăţuiscă pe cel aflat la o răscruce. În adevăr, preocuparea de sine nu e vreo descoperire recentă, ea însoţeşte căutările omului din vechime, doar că nu s-a făcut cu ostentaţia de astăzi. Recenta  carte semnată de Doamna profesor Françoise Bonardel, Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-être, Paris, Editions Almora, collection „Spiritualites pratiques”, 2016, 240 p., este o rescriere istorică a subiectului, dar şi o incursiune în dimensiunea spirituală a preocupării de sine. Am scris despre multe din cărţile Doamnei Françoise Bonardel, cărţi despre hermetism, alchimie, budism şi filosofie, budism şi alchimie, despre gravurile lui Albrecht Durer sau despre criza culturii moderne. Prin această nouă carte universitarul parizian se îndepărtează de statornicele sale preocupări? Nu, pentru că şi această apariţie editorială se situează tot în sfera filosofiei, a spiritualităţii, cu atît

mai mult cu cît preocuparea de sine este o temă pe marginea căreia au reflectat filosofi de la Platon şi Seneca la Schopenhauer şi Nietzsche; aceeaşi constantă a gîndului de la Pindar (Devino ceea ce eşti) la cuvintele lui C.G. Jung din Cartea Roşie (Cred că, dacă este posibil, n-ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine, altminteri îi dăm celuilalt prilejul, ba chiar îl silim, să facă acelaşi lucru. Ce se întîmplă însă dacă toţi se abandonează pe sine? Ar fi o nerozie.) Lumii contemporane francofone, tradiţia exerciţiilor spirituale i-a fost reamintită de filosoful Pierre Hadot (1922-2010) autor al mai multor lucrări despre exerciţiile spirituale şi filosofia antică sau despre gîndirea lui Marcus Aurelius. Pentru Pierre Hadot un filosof era înainte de toate cineva care trăia…

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, printre alţii, de Gaston Bachelard şi Carl Gustav Jung, dar adevărata dificultate a textelor alchimice stă în starea de spirit pe care o cere din partea cititorului,

Urmaşi ai unui raţionalism „atotbiruitor" şi ai unui umanism „fără frontiere", obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de totalitarism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzut în continuare ca un pur exerciţiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv, şi pe care nu se mai osteneşte nimeni să o înlăture. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, editorii nu au avut un program de traduceri, încercările sporadice fiind exclusiv rodul dorinţei de a obţine cîştiguri rapide. O fi blestemul alchimiştlor văzuţi obsesiv ca transformatori de metale în aur! De cîteva zile, de sub teascurile Editurii Almora din Paris a ieşit o superbă antologie de texte alchimice: Philosopher par le Feu, anthologie de textes alchimiques, 576 p., 2009, realizată de Doamna profesor Françoise Bonardel. Iniţial, acest volum a apărut în colecţia Points a editurii pariziene Seuil în 1995, dar acum avem o ediţie revăzută şi îmbogăţiţă, dar şi amplu

ilustrată cu peste 200 de imagini. Celor pasionaţi de hermetism, alchimie şi esoterism numele Doamnei Françoise Bonardel este unul binecunoscut pentru lucrările sale în domeniile amintite, fiind autoarea unor lucrări bine primite în lumea celor ce preocupaţi de Tradiţie, traduse în multe limbi, printre ele şi româna. În ampla introducere, Françoise Bonardel reface  parcursul controversat al alchimiei, amintind celor grăbiţi să vadă în alchimie doar un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, că gîndirea şi practica alchimice sînt prezente în limbi şi forme culturale diverse (mesopotamiană, arabă, chineză, indiană), întrebîndu-se dacă „între reverii domestice, seducţii diabolice şi fulguraţii apocaliptice, nu este deci nici un loc în cultura modernă pentru această stranie manieră de a filosofa?". Întrebarea Doamnei Bonardel ne trimite cu gîndul la remarca lui Titus Burckhardt: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o…