François, eroul romanului Supunere, al cunoscutului prozator francez contemporan, Michel Houellebecq, era autorul unei teze de doctorat intitulate Joris-Karl Huysmans, sau ieșirea din tunel și mărturisește că „de-a lungul întregii mele tinereți mohorîte, Huysmans mi-a fost tovarăș, prieten fidel”, adăugînd că numai literatura „poate să dea acea senzație de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale; cu tot ce îl mișcă, îl interesează, îl ațîță sau îi repugnă. […] Una peste alta, viața mea continua, prin previzibila ei monotonie și platitudine, să semene cu cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac și jumătate” Dar cine era modelui lui François, eroul lui Michel Houellebecq?
Joris-Karl Huysmans (5 februarie 1848-12 mai 1907) era fiul unui miniaturist olandez și al unei profesoare cu înclinații artistice. Prenumele primite de Huysmans la naștere au fost Charles Marie Georges, schimbate mai tîrziu în unele cu sonorități olandeze. După studii la Liceul Saint-Louis din Paris, Joris-Karl Huysmans se angajează, în 1867, funcționar de rangul al 6-lea la Ministerul de Interne și Culte, unde va rămîne pînă la pensionare, în1898. Debutează ca scriitor, în 1874, cu volumul Le Drageoir aux épices, o culegere de poeme în proză, o scriere plăcută, savuroasă, atent ornată literar, spuneau contemporanii. Dar era epoca naturalismului și tînărul Huysmans s-a integrat cu fervoare grupului care l-a primit cu entuziasm. Îi apar și primele scrieri integrate noului curent, Marthe, histoire d’une fille, 1876, care descrie viața unei prostituate sau Les Soeur Vatard, 1879, care descrie viața într-un atelier de broșat cărți.
Începe să frecventeze cercuri literare, este invitat la seratele de la Medan, organizate de Emile Zola, îi cunoaște pe Gustave Flaubert, pe frații Edmont și Jules de Goncourt, pe Guy de Maupassant. Este unul din autorii, alături de Emile Zola, Guy de Maupassant, Henry Céard, Léon Hennique și Paul Alexis, volumului Les Soirées de Médan, apărut în 1880. Este o perioadă rodnică pentru Joris-Karl Huysmans, se apropie de cercurile pictorilor impresioniști, de simboliști, foviști, printre ei numărîndu-se Edgar Degas, Edouard Manet, Gustave Moreau, Félicien Rops, Odilon Redon, Paul Cezanne, despre care va scrie în cartea sa L’Art moderne, 1883. Articolele despre poezia modernă (Stéphane Mallarmé și Paul Verlaine), dar și cele despre pictorii moderni lăsau să se vadă semnele unui stil întortocheat care făcea pereche cu un gust artistic și literar rafinat, ceea ce indica o ușoară îndepărtare de naturalism și apropierea firească de armonia cu propriile trăiri, cu maniera de a privi lumea vremii sale, iar toate acestea au devenit evidente cînd a apărut cartea A rebours/În răspăr, 1884, carte în care Edmont de Goncourt vedea o scriere artistică a unui om talentat, semn al noii literaturi.
Evoluția estetică și afectivă îl conduce la acest roman de idei care marchează ruptura cu grupul de la Medan și impune în literatură un strălucitor manifest al decadentismului. Romanul En rade, 1887, marchează o nouă etapă în evoluția spirituală și morală a lui Huysmans; eroul, Jacques Marle, trăiește într-o recluziune voită, într-o semi-nebunie și într-un decor de gothic novel. Là-bas, 1891, retrasează o experiență singulară, părăsirea lui Satan și alegerea lui Dumnezeu. A urmat o trilogie (En route, 1895, La Cathédrale, 1897, L’Oblat, 1903) în care descrie o conversiune, pornind de la contactul cu viața monahală, ne prezintă viziunea simbolică asupra catedralei din Chartres, exaltă frumusețile artei religioase, fie că este vorba de arhitectură sau de cîntul gregorian. Les Foules de Lourdes, 1906, este ultima sa carte, este un imn închinat misticii medievale, spiritului de compasiune sanctificat prin rugăciune.
După apariția și succesul romanului A rebours, Joris- Karl Huysmans a urmat un parcurs tot mai îndepărtat de Medan, un parcurs care începe la abația benedictină Liguge, trece prin gustul speculațiilor simbolice, printr-o concepție operativă, cvasi-magică, a sacramentelor, către un interes niciodată dezmințit față de satanism. Prin combinarea lor, prin expresia literară pe care a dat-o căutărilor sale spirituale, Huysmans se integrează în țesătura gîndirii esoterice, și aceasta fără ruptură brutală sau revelație bruscă, afirmă Jean-Pierre Laurant. Avea atavisme religioase, după cum avea să-i mărturisească abatelui Arthur Mugnier, același căruia avea să-i ceară „clor pentru suflet” și căruia îi declara că după o carte satanică plină de liturghii negre (Là-Bas/Liturghia neagră) va scrie una albă. Aceasta avea să fie La cathédrale, unde scria că „simbolul provine dintr-o sursă divină”, o carte despre Evul Mediu și tradiția simbolică revelată, întemeiată pe surse autentice, printre acestea fiind La Clef de Pseudo-Meliton, pusă în circulație de Jean-Baptiste Pitra. Scriind despre Joris-Karl Huysmans, Jean-Pierre Laurant amintește numele celor care făceau parte din cercuri esoterice, ocultiste (Jules Bois, Odilon Redon, Félicien Rops, Léonce de Larmandie, Charles Grolleau, Bessonnet-Favre, Emile Grillot de Givry, René Philipon) și care erau apropiați ai scriitorului, adăugînd astfel trăsături hermetico-gnostice profilului său intelectual.
O copilărie sub semnul morții tatălui și a recăsătoririi mamei, a lipsurilor bănești, a frustrării afective, peste care cernea o sumbră plictiseală, urmată de o adolescență trăită în tristețe și mediocritate, l-au dus pe Charles Marie Georges Huysmans, încă nu-și schimbase prenumele, spre o carieră funcționărească lipsită de glorie, de putință de afirmare. În textul autobiografic A vau-l’eau, 1882, Huysmans evocă cu precizia miniaturistului sordida mediocritate a universului în tonuri gri în care-și petrecuse viața pînă atunci. Schimbări profunde aveau să se petreacă pe planurile creației artistice și căutărilor spirituale. Îmbrățișează naturalismul, dar nu avea optimismul solid sau robusta sănătate pe care le arătau alți confrați, dimpotrivă, era mai curînd pesimist, asemănător lui Folantin din A vau-l’eau. Preocupările sale pentru pătrunderea tainelor vrăjitoriei, magiei negre și satanismului, în compania tenebrosului mentor, ex-abatele Joseph-Antoine Boullan, via simpatie pentru arta impresioniștilor și sensibilitatea sa apropiată de cea a simboliștilor, convertirea la catolicism pe fondul studierii artei religioase dau contur existenței și creației lui Joris-Karl Huysmans. Descendent al unei vechi familii de pictori și miniaturiști, tablouri pictate de unul dintre înaintași, Cornelis Huysmans (1648-1727), sînt la Muzeul Luvru și în alte galerii, Joris-Karl Huysmans a fost singurul membru al familiei care a redat lumea schimbînd penelul pe condei.
Apărut în 1884, romanul A rebours/În răspăr este unul despre impasul intelectual al lui Jean des Esseintes, despre impasul unei lumi. Descendent al unei familii burgheze, tînărul des Esseintes, apăsat de pesimism, dezgustat de lumea sa, atins de o nevroză care era comună multor contemporani, face o experiență singulară încercînd să-și construiască o altă lume, alta decît cea a mercantilismului, a banalului cotidian, a apăsătoarei plictiseli: „Visa deja la o Tebaidă rafinată, la un deșert confortabil, la o arcă nemișcată și călduță, unde s-ar fi refugiat departe de neîncetatul potop al prostiei omenești.” Asediat tot mai insistent de aversiunea străzii, des Esseintes se mută într-o casă relativ izolată, la Fontenay-aux-Roses, pe care o decorează și o mobilează excentric; atît mișcarea, cît și prezența altora i se păreau inutile și puteau fi compensate printr-o sofisticare a obiectului urmărit de astfel de dorințe. Pereții cabinetului erau plini de rafturi pe care se odihneau opere latinești: Vergiliu, Petroniu cu al său Satyricon, tipărit la Leyda, în 1585, Apuleius cu Metamorfozele sale, tipărite la Roma, în 1469, Commodian din Gaza cu Carmen apologeticum, Psychomachia lui Prudențiu, cărți scrise de Fortunat, episcopul de Poitiers, de Boetius, de Gregoire de Tours, de Beda Venerabilul, tomuri desperecheate din Patrologia lui Migne, operele lui Albert cel Mare, scrierile alchimice ale lui Arnaud de Villanova și Lulle. Erau ediții îngrijite, cu frumoase ferecături, imprimate pe hîrtie anume confecționată pentru cărțile sale.
„Voise pentru delectarea spiritului și bucuria ochilor, cîteva opere sugestive, care să-l arunce într-o lume necunoscută, dezvăluindu-i semnele unor noi conjuncturi, zguduindu-i sistemul nervos prin isterii erudite, prin coșmaruri complicate, prin viziuni indolente și cumplite. Dintre toți artiștii, unul singur îl vrăjea prin talentul său, trezindu-i îndelung emoții: Gustave Moreau. […] În opera lui Gustave Moreau, concepută în afara tuturor datelor din Noul Testament, des Esseintes vedea, în sfîrșit, realizată acea Salomee supraomenească și stranie, așa cum o visase el”, notează Joris-Karl Huysmans. Privirea îi era atrasă de tabloul în care Salomeea, cu o înfățișare augustă, solemnă, își urma dansul lubric în fața bătrînului Irod și a sîngeroasei mame, Irodiada; des Esseintes avea în minte lecturile biblice din anii urmați la colegiul iezuit, dar nici un evanghelist nu surprindea farmecul delirant sau depravarea dezlănțuită a tinerei dansatoare; ea rămînea misterioasă, imperceptibilă minților exacte, „accesibilă numai spiritelor zdruncinate, ascuțite, devenite parcă vizionare din pricina nevrozei; refractară pictorilor carnației bogate, a lui Rubens, care a deghizat-o într-o măcelăreasă din Flandra, de neînțeles pentru toți scriitorii, care nu au putut reda niciodată exaltarea tulburătoare a dansatoarei, grandoarea rafinată a asasinei.” În comentariul său, Joris-Karl Huysmans, nedezmințit admirator al lui Gustave Moreau, subliniază diversitatea motivelor, bogăția elementelor, abundența detaliilor, meticulozitatea în reprezentarea elementelor decorative. În tabloul Salomé dansant devant Herode, privirea este atrasă de gustul artistului pentru orientalism, pentru un interior de palat faraonic plin de coloane, arce, bolți, tronuri, tapiserii, haine, podoabe, aur, argint aurit, pietre strălucitoare. Dansul Salomeei este definit ca o „frumoasă inerție”, căci pentru a reprezenta dansul, pictorul nu urmărește să surprindă mișcarea în curs; la Gustave Moreau, contrar altor reprezentări plastice, figura feminină apare imobilă, hieratică, pictorul vorbind despre dans ca despre o „promenadă misterioasă”, iar despre Salomeea ca despre o ființă „nepăsătoare”. În tabloul lui Gustave Moreau, Salomeea nu era o comediantă care topea voința unui rege prin unduirea șoldurilor, ci era „zeitatea simbolică a indestructibilei luxuri, zeița nemuritoarei isterii, frumusețea blestemată”. Precursor al simbolismului, Gustave Moreau lăsa loc în picturile sale unor influențe teosofice care îngăduiau unor generații robite tradiției raționaliste să deschidă fereastra către mister, simbol, vis; Moreau spunea totdeauna elevilor săi: „Culoarea trebuie gîndită, visată, imaginată”, iar despre arta sa spunea că este urmarea preocupării de a „conduce cît pot mai bine acest atelaj și să-l conduc cu un pas egal: imaginația neînfrînată și spiritul meu critic împinse pînă la manie”. Joris-Karl Huysmans era și un admirator al seriei Les Chimères a lui Gustave Moreau, despre care pictorul spunea că sînt o insulă de vise fantastice, care închide toate formele pasiunii, fanteziei, capriciului, femeia în esența sa primară, ființa inconștientă, nebună după necunoscut, nebună de mister, îndrăgostită de rău sub forma sa de seducție perversă și diabolică.
În alte încăperi, des Esseintes admira gravuri de Rudolphe Bresdin (Comedia morții și Bunul samaritean), desene de Goya, tablouri de Odilon Redon; acesta din urmă fusese elev al lui Bresdin, era un pictor original, care transpunea coșmarul în artă, exprima groaza cu un straniu talent, și care, după spusa lui Huysmans, avea înaintași printre muzicieni și poeți, iar printre aceștia la loc de cinste se aflau Edgar Allan Poe și Charles Baudelaire. Tablourile lui Odilon Redon închideau între ramele lor „niște fantasme uluitoare”, „peisaje sterpe, aride, cîmpuri calcinate, cutremure de pămînt, izbucniri vulcanice izbind în nouri în plină fierbere, ceruri inerte și palide”. Odilon Redon se desprindea de predecesorii impresioniști care din întregul palat al adevărului n-au văzut decît „hornul vetrei”, de tot ceea ce era simbol, enigmă, drum pe care va merge Redon căutînd în lumea obscură a nedefinitului care predispune la gîndire. Odilon Redon căuta „sa obțină de la spectator, printr-o atracție subită, toată evocarea, toată seducția imprecisului asupra limitelor gîndirii. Indicarea printr-un titlu omis desenelor mele e uneori mai mult, pentru a spune astfel. Titlul nu e justificat decît atunci cînd e vag, nedeterminat și vizînd chiar în mod confuz echivocul”, îi scria pictorul lui André Mellerio. Tablourile și gravurile din încăperile noii reședințe a lui des Esseintes răspîndeau o tristețe încîntatoare, conturau cadrul ideal pentru singurătatea aducătoare de liniște, de reculegere, de retragere în fata asaltului unei mulțimi anoste și plictisitoare. „Așa cum făcuse din chilia sa o odăiță confortabilă și călduță, tot astfel își făurise o viață normală, molcomă, activă și liberă, într-o ambianță plăcută. Asemenea unui sihastru, era copt pentru singurătate, după ce fusese hărțuit de viață și nu mai aștepta nimic de la ea; și tot asemenea unui călugar, era copleșit de o imensă oboseală, de nevoia de reculegere, de dorința de a nu mai avea nimic de împărțit cu profanii, care erau pentru el niște profitori și niște imbecili”, spune Joris-Karl Huysmans.
Taguri: des Esseintes, În răspăr, Joris-Karl Huysmans, sila de viață