Deschidea din cînd în cînd cartea lui Baudelaire, trasă într-un singur exemplar, era convins că Baudelaire era singurul scriitor care explorase, care pătrunsese în subteranele sufletului, era cel care „a coborît pînă în adîncul inepuizabilei mine, a pătruns în galerii abandonate sau necunoscute, a ajuns la acele domenii ale sufletului în care se ramifică vegetațiile monstruoase ale gîndirii”. Pentru Baudelaire, moartea era geniu inspirator, era indisociabilă de viață; noaptea îi inspira „vise funebre”, toamna și iarna, crepusculul și noaptea din Florile răului erau imagini analoge morții. Dorința de a muri era asociată cu peisajul hibernal sau nocturn, dominat cînd de soarele înghețat, cînd de luna sterilă, de o strălucire metalică. Sufletul poetului admirat de des Esseintes este captiv limitelor spațiului și timpului, devine deșert interior invadat de umbre și moarte.
Unul dintre poemele admirate de des Eissantes este Moartea amanților:
Vom avea divanuri molcom parfumate,
Și profunde paturi largi ca un mormînt
Iar pe etajere vor fi flori ciudate
Pentru noi crescute sub un cer mai sfînt.
Inimile noastre, facle minunate,
Pîn-la fund vor arde cu suprem avînt
Și-n oglinda minții noastre-ngemănate
Focul pîn-la capăt va trăi resfrînt.
Într-o sfîntă seară roză și albastră
Vom schimba un fulger din iubirea noastră,
Încărcat de-adio, ca un lung suspin;
Și pe urmă-un Înger, crainic de departe,
Va aprinde iarăși, vesel si senin,
Ștersele resfrîngeri, flăcările moarte.
În poemul lui Baudelaire „voluptatea se despoaie de seducția carnală și se aureolează puțin cîte puțin de lumina spirituală”, scrie Marc Eigeldinger; Iubirea este transfigurată de moarte în așa fel încît focurile sale devin reciproce fără nici o sfîrșeală și produc o aceeași lumină, care simbolizează posedarea unității. Moartea nu înseamnă pentru amanți ruptura, ci unirea totală și renașterea spirituală. Iubiții ajung în moarte să sublimeze pasiunea, să o resusciteze într-o claritate inalterabilă. „Și cu cît des Esseintes îl citea și îl recitea pe Baudelaire, cu atît mai mult recunoștea acestui scriitor un farmec de nedescris; […] el reușise să exprime inexprimabilul”, notează Joris-Karl Huysmans. Baudelaire a contemplat firea omenească, a privit cu luciditate aberațiile și maladiile sufletului, a văzut că neîmplinirile și nenorocirile nu vin doar din dragostea neîmpărtășită, ci țin de „plăgi mai greu vindecabile, mai persistente, mai profunde, pricinuite de saturație, de dezamăgire, de dispreț în sufletele ruinate pe care prezentul le chinuie, trecutul le dezgustă, pe care viitorul le înspăimîntă și le aduce la disperare”.
Des Esseintes îi prețuia și pe scriitorii care se întorceau „la evuri de mult săvîrșite”, iar printre aceștia era Gustave Flaubert cu ale sale Ispita sfîntului Anton și Salammbo. Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton. Flaubert avea atunci 24 de ani, dar pictura lui Bruegel îl va obseda trei decenii. Scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, dar prietenii o consideră o nereușită; Flaubert renunță, scrie Doamna Bovary, reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870 să revină, iar patru ani mai tîrziu să publice cartea pe care o considera „opera întregii mele vieți”. Pînă la romanul lui Gustave Flaubert, viața sfîntului Anton și lupta sa spirituală cu duhurile fuseseră descrise de Atanasie cel Mare și exprimate artistic de Hieronymus Bosch, de Mathias Grünewald, de Martin Schongauer. La jumătatea veacului al III-lea, Anton a renunțat la toate bunurile, dînd banii săracilor, păstrînd puțini pentru sine și pentru sora sa, și a ales să trăiască departe de lume, în deșertul Egiptului, acolo în pustie alegînd să lupte cu tentațiile, cu viciile. A petrecut 80 de ani în deșert, luptînd cu diavolul și demonii, Flaubert descriind admirabil chinuitoarea noapte care trece și revine aducînd cu fiecare înserare deasupra modestei sale colibe umbra diavolului „adăpostind sub cele două aripi ale sale – ca un liliac ce și-ar alăpta puii – cele șapte Păcate Capitale, ale căror capete schimonosite se zăresc nedeslușit.” În lunga noapte a ispitirii, Anton se crede în Alexandria, vede Farul și porturile, palatele Ptolemeilor, întîlnește părinții din Sinodul de la Niceea, participă la un ospăț cu Nabuconodosor, apoi în fața colibei se înfățișează în întreaga-i splendoare Regina din Saba, care într-o ultimă încercare de a-l smulge pustiului îi spune: „Eu nu sînt o femeie, sînt o lume. De ajuns ar fi să-mi cadă veșmintele ca să descoperi în mine un șir nesfîrșit de mistere…” Anton este prins în vîrtejul viziunilor, al halucinațiilor, al gîndurilor întunecate, al fantasmelor, fie animale fioroase, fie diavoli, fie gînduri eretice, fie întruchipări ale farmecului feminin, asaltat fie vacarm, fie liniște apăsătoare. O angoasă și o neliniște vagă, un sentiment de așteptare dureroasă puseseră stăpînire și pe tînarul des Esseintes.
Des Esseintes își întovărășea zilele și cu poezie, de cele mai multe ori cu autori pe care disprețul unui public, incapabil să-i înțeleagă, îi făcea și mai dragi lui, iar printre ei se afla Paul Verlaine cu volumele Poeme saturniene, Petreceri galante, Romanțe fără cuvinte și Înțelepciune. Îi plăcea la contemporanul său faptul că a întinerit poemele cu formă fixă, că stăpînea metrica, dar și pentru că „numai el a putut lăsa să se ghicească unele stări tulburătoare venind din alte sfere ale sufletului, șoaptele abia auzite ale gîndurilor, mărturisiri atît de ușor murmurate, atît de întrerupte picurînd în suflet melancolii răscolite de misterul acestui suflu mai mult ghicit decît simțit”. Este ceea ce regăsește des Esseintes în aceste versuri din Petreceri galante:
O seară de toamnă coboară-n neștire,
Frumoasele, la brațu-ne, visătoare,
Șopteau cuvinte-atît de-amăgitoare,
Că sufletul ne tremura de-uimire.
Un poet remarcabil, dar o personalitate în aparență nespectaculoasă a fost Stéphane Mallarmé, opus omului public spectaculos al romantismului; poezia sa se adresa unui public de cenaclu de inițiați, în seratele de marți, găzduite în apartamentul său parizian. Cu răbdare și dincolo de tumultul întîlnirilor confraților, Mallarmé și-a rafinat și șlefuit opera ale cărei principii și le stabilise de cînd avea douăzeci de ani. Cărțile unui așa scriitor erau totdeauna la îndemînă pentru des Esseintes, care recitea cu bucurie Irodiada sau După-amiaza unui faun, poem ale cărui versuri îl încîntă:
Putea-voi, oare, singur, atunci, și drept, să intru
În antică lumină și, prin fervori ca dintru
’Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.
Stéphane Mallarmé este și autorul poeziei Proză, dedicată lui des Esseintes, ca semn de prețuire pentru Joris-Karl Huysmans, creatorul personajului des Esseintes, prin mijlocirea căruia poetul intră în atenția marelui public pe care îl ignorase pîna atunci.
Des Esseintes își alesese cu grijă autorii și cărțile, așa încît pe rafturi erau frumos orînduite cărți de Edmont de Goncourt, Emile Zola, Iubirile galbene ale lui Tristan Corbière, Aventurile lui Arthur Gordon Pym, de Edgar Allan Poe, Povestirile crude și insolite ale luiVilliers de l’Isle-Adam, Gaspard al nopții de Aloysius Bertrand, Diabolicele lui Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly.
Alergic la tot ce era insipid, plictisit de banalul vieții cotidiene, dezgustat de uniformitate și conformism, enervat, stingherit de lipsa de idei a celor mai mulți dintre cunoscuții săi, des Esseintes lasă în urmă Parisul în care nu mai vedea nimic care să-l rețină. Toate semnele arătau vlăguiala, toropeala și lipsa de inițiativă ale lui des Esseintes, care ia o hotarîre radicală, aceea ce a se retrage din lume, dar această retragere era semn al „stingerii vocii” sufletului, al închiderii ființei interioare în mutism: dialogul cu celălalt era secat. În tihna mult dorită, des Esseintes, „cufundat într-un vast fotoliu cu adîncituri în tapiserie, în fața căminului, cu picioarele pe bara de argint aurit a grătarului, avînd papucii învăpăiați de vîlvătaia buștenilor care trosneau, biciuiți parcă de suflul furios al unor foale”, visa, revedea, evoca amintiri, se lupta cu excesele din tinerețe, dar căuta să găsească leac vieții sale trîndave, ocupată tot mai mult de plictiseală; după un timp aveau să apară și coșmarurile, tot mai obsesive, teama de necunoscut, de a dormi, insomniile chinuitoare, stările de neliniște, nevroza; stările de tulburare alternau cu stările de liniște, de acalmie. Curînd însă „singurătatea dorită cu atîta patimă și, în sfîrșit, dobîndită, îl duse într-o stare de cumplită disperare; tăcerea, care-i păruse odinioară ca o compensație pentru prostiile auzite ani de-a rîndul, îl apăsa acum cu o greutate insuportabilă”.
Puține erau lucrurile care îl înviorau pe des Esseintes, se cufunda cu fiecare zi într-o stare de apatie, era cotropit de o stranie toropeală și oboseală de a nu face nimic; nici măcar vederea volumelor care altădată îi ascuțiseră spiritul nu-l scoteau din amorțeală, nu trăia în armonie nici cu mediul, nici cu timpul, se cufunda în deznădejde, totul culminînd cu nerecunoașterea propriului chip în oglindă și cu decizia de a-și chema medicul. Verdictul acestuia era nemilos: trebuia să părăsească singurătatea și să se întoarcă la Paris. „Dar pe mine nu mă distrează lucrurile care-i distrează pe alții, strigă des Esseintes, indignat.” Nu era cale de întoarcere, trebuia să renunțe la modul de viață de pînă atunci, să îngroape proiectele țesute în singurătatea casei de la Fontenay-aux-Roses, deși se întreba cu durere unde va găsi un om care să fi dus o viață de contemplație, un om capabil să aprecieze gingășia unei fraze, chintesența unei idei, un om care să-l înțeleagă pe Mallarmé. De ce Mallarmé? Pentru că mai toți criticii și istoricii literari susțin că Mallarmé și însuși Huysmans au fost modelele care au dat contur personajului des Esseintes. La o privire fugară, lumea în care trebuia să revină era una frivolă, superficială, mercantilă, o lume în care plebea se amesteca cu burghezia, o lume a descompunerii valorilor gusturilor rafinate, o lume dezrădăcinată, iar acestea întunecau și mai mult orizontul viitoarei sale vieți…Se prăbușea o lume, o lume artificială construită din decoruri, or pentru des Esseintes în afara decorului nu este mîntuire; el visa să-și construiască și să perfecționeze singularitatea în care se întîlnea doar cu autorii săi favoriți, scriitori și pictori. A rebours este un text cu aspect de solilocviu, un roman de idei pe fondul unei crize existențiale, care dă curs unei revolte față de lumea modernă, dar și căutării unor noi repere, nelipsite de artificialitate, de nuanțe excentrice; un paradis artificial de un estetism chintesențiat care să acopere plictiseala, dezgustul de existență, care să înșele modernitatea. Figură emblematică a decadentismului, Contele Robert de Montesquiou ar fi fost model pentru Jean des Esseintes, al lui Huysmans, și pentru baronul de Charlus, din ciclul În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust. Decadentul se lasă purtat de slăbiciunile sale, își folosește întregul talent pentru a pune în scenă detalii, se complace în morbiditate, este fascinat de funebru, face exces de estetism. Termenul decadent se aplică unei elite prețioase, unor esteți rafinați, dușmani ai realității prozaice, ființe care resping triumful pozitivismului și dogmele scientismului, fascinate de „soarele negru” al lui Mallarmé („Se stinse Astru-mi unic și-n luthu-ni înstelat, Melancolia negrul ei Soare și-l anină”). Cine nu recunoaște aici pe des Esseintes, pe Charlus sau pe Dorian Grey?
Cînd își admira cărțile de pe rafturile impresionantei sale biblioteci, Jean des Esseintes îi amintea și pe cei care nu-i lăsaseră o impresie deosebită; printre cei vechi care au avut parte de criticile sale se afla și Senaca, despre care spunea că era „umflat și șters”. Să nu fi știut des Esseintes că filosoful antic scrisese, printre altele, De tranquillitate animi ad Serenum/Despre liniștea sufletului, către Serenus? Să nu fi știut că în acea carte, Seneca scria despre neliniștile unui suflet bolnav, despre prăbușirea în viciu, despre cusururile ascunse în adîncurile ființei, despre cele care împovărează omul? Erau neliniști ale lui Serenus, cărora Seneca le răspundea cu îndemnul de a căuta echilibrul sufletului, euthymia. „Toți sînt atinși de aceeași boală: cei frămîntați de propria ușurătate, plictiseală și nestatornicie, deopotrivă cu cei cărora le place mi mult ceea ce au părăsit; în sfîrșit, cei ce lîncezesc în trîndăvie.[…] Află apoi că există nesfîrșite forme ale acestui rău, dar toate ajung la același lucru: nemulțumirea de sine.” Dar nemulțumirea de sine la des Esseintes mergea mînă în mînă cu sila de viață, despre care vorbea același filosof roman: „Dacă vom rupe orice legătură cu lumea și ne vom îndepărta de oameni spre a viețui numai pentru noi înșine, singurătatea și lipsa oricărei preocupări vor atrage după ele o adevărată înțepenire”. Nemulțumirea de sine și sila de viață puseseră stăpînire și pe viața lui des Esseintes, care nu luase seama la un vers al lui Lucrețiu: „Fiecare fuge mereu de el însuși”. Nici volumul De rerum natura nu era sub ochii lui des Esseintes cînd admira frumoasa bibliotecă…
Scris după o perioadă „naturalistă” și înaintea celei de căutări spirituale și speculații simbolice, romanul A rebours/În răspăr al lui Joris-Karl Huysmans este considerat capodopera scriitorului francez. Cu siguranță nenumărați cititori se vor fi întrebat asemenea lui Francois din romanul lui Michel Houellebecq, Supunere, cum „după ce ai scris o carte de o originalitate atît de izbitoare, fără egal în literatura universală”, cum mai poți continua să scrii…
Taguri: des Esseintes, În răspăr, Joris-Karl Huysmans, sila de viață