horia-roman-patapievioci-doua-eseuri-despre-paradisCercetătorii sînt unanimi în ceea ce privește originea cuvîntului paradis, provenit din persanul pairidaeza, devenit paradeisos în greacă, pardes în ebraică. Vechiul cuvînt persan însemna grădină, parc. În Facerea, primul om a fost așezat în grădina Edenului, acolo unde se afla pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului; era vorba despre paradisul terestru, acolo unde a fost așezat primul cuplu, și de unde a fost alungat pentru căderea în păcat. Ideea de paradis este prezentă în toate marile religii, din vechime pînă în zilele noastre. Zoroastrieni și mazdeeni, musulmani, hinduși, iudaici, greci sau creștini vorbesc despre un paradis terestru, despre o beatitudine eternă, despre viața viitoare, despre o grădină a liniștii, despre o grădină destinată distracțiilor regilor. Cele patru fluvii ale paradisului biblic, cele patru mari ape ale lumii vechi, simbolic aduc apă limpede, vin care nu îmbată, lapte care nu se alterează, miere plăcut mirositoare, și acel paradis nu era o lume onirică și fără substanță, ci o lume a bucuriei, o lume reală, imagine desăvîrșită a calmului. După ce a privit Cerul văzut prin lentilă, după ce a stîrnit valuri de iritare și polemici prin Politicile sale, după ce va fi trasat cu acribie contururile și profilul care definesc Omul recent, după ce-și va fi adîncit privirea în Ochii Beatricei, Horia-Roman Patapievici a pornit în căutarea Paradisului: Două eseuri despre Paradis și o încheiere, București, Editura Humanitas, 2018, 134 p. Grădină la est de Eden, Paradis, Rai Ceresc, Insula Fericiților, Cîmpiile Elizee, Arcadia, „ideea de paradis este o intersecție a tradițiilor referitoare la fericire. La început un parc privat de vînătoare bogat în animale de tot felul, apoi o grădină împrejmuită dotată cu animale exotice și rare, cu vegetație luxuriantă și climă aleasă, destinată plimbărilor procesionale, însoțite, ca în lumea fericiților, de cîntări desfătătoare, paradisul persan al grecilor s-a transformat în cultura creștină într-un loc al recompenselor paradiziace, pe care Dumnezeu, după Judecata de Apoi, le acordă aleșilor, care devin astfel, prin mîntuire, sfinții, fericiții și preafericiții”, scrie Horia-Roman Patapievici.

Privirea eseistului asupra paradisului este una cuprinzătoare, nu e numai despre raiul ceresc, este în egală măsură despre Vîrsta de Aur, despre Arcadia, iar dialogul său este cu Dante, cu Claude Lorrain, cu Rembrandt, cu Heidegger, cu Ezra Pound, cu W.B. Yeats, cu Jacques de Voragine, cu Nietzsche, totul într-o încercare de a surprinde sensuri și înțelesuri în care se regăsesc și hortus conclusus și locus amoenus, și paradiso terrestre și paradisio celeste, în încercarea autorului de a cuprinde în cîteva teze aspectele fizice și spirituale ale unei lumi stăpînite de frumusețe, de fericire, de plăcute experiențe, găsind în litere, sunete și imagini emoția extatică: „Pound spunea că omul modern a pierdut capacitatea de a percepe senzorial materia din care e făcut paradisul. Această materie avea toate atributele luminii, splendorii și energiei radiante. Zeii, după Pound, sînt stări mentale și emoționale extatice, explozii luminoase de tensiune psihică obiectivă. Existența lor și a miturilor grecești, credea Pound, are o bază permanentă în om. Există o stare de luminozitate și claritate extatică a minții noastre, despre care Pound credea că este, cumva, forma grecească a condiției umane. Dacă ar fi fost pictor, pentru Pound, arta supremă ar fi fost să picteze lumea cu lumina din care e făcut paradisul lui Dante.”

A treia carte din Divina Comedie este Paradisul, descrierea călătoriei cerești, care debutează cu o descriere a ceea ce este indicibil:

Mărirea Celui care-atotpătrunde
mișcînd întregul tot și dînd splendoare
mai mult’ aici și mai puțin’ altunde!

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui! Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot, cîți au să le scoboare.

O primă etapă a călătoriei este cerul Lunii, acolo unde se află cei ce și-au călcat jurăminte; al doilea cer este al lui Mercur unde lumina devine mai intensă; aici sînt cei care au fost tentați prea mult de faima lumească, în detrimentul gloriei cerești. Al treilea cer este cel în care se află duhurile iubitoare, este cerul care închide seria cerurilor afectate de lumea pămîntească, de lumea contingentului. Trecînd de aceste cercuri, Dante se îndrepată spre cerurile duhurilor perfecte, și enumeră 12 înțelepți, printre care Toma de Aquino, Albert cel Mare, Dionisie Areopagitul, Boețiu, sf. Francisc. Dante împreună cu Beatrice trec prin cîteva cercuri îndreptîndu-se către mijlocul cercului unde, într-o lumină orbitoare, se arată Soarele spiritual:

văzui-așa‚ ntre mii de flăcărele
nou soare-acum, si-asemeni foc le da
cum face-al nostru cu-ale noastre stele.

Prin viia lui lumină s’arata
așa de-aprins substanța lucitoare
în ochii mei căn’o putui răbda.

Dante se află acum în Empireu, acolo unde prin Îmbăierea în fluviul Paradisului se transformă și va putea zări trandafirul celest („apoi spre-al rozei centru aureu”), pentru ca apoteoza să se poată împlini: eliberarea, identitatea supremă, vederea desăvîrșită, Lumina luminilor. Este unirea cu Lumina adevărată, veșnică, neschimbătoare:

spre veșnica lumin’ apoi cătară
cum nu credeam să poat’un muritor
să caute’n ea cu-așa lumină clară (…)

Lumină’n veci, ce-ntreci cu-o veșnicie/umanul gînd (…)

Înaltul vis se rupse aici de-odată;
ci-mi și porni și-al meu și dor și velle,
asemeni roții ce-i egal mișcată
iubirea care mișcă sori și stele.

În toate religiile și credințele, paradisul este locul existenței armonioase, perfecte, unde domnește lux perfecta, lumina de nestins, lumină identificată în Paradisul lui Dante, recognoscibilă în tablourile lui Claude Lorrain (Acis și Galatea) și Rembrandt (Noli me tangere), după cum notează Horia-Roman Patapievici: „La Lorrain, paradiziacul este lumina care cade oblic peste lume, venind de undeva din afara ei, din timpurile vîrstei de aur ori din locul unde se afla paradisul pierdut. La Rembrandt, lumina nu este exterioară, este în lucruri, în substanța materială din care sînt făcute. Rembrandt nu pictează lumina, ca Lorrain, el pictează direct cu substanța ei, care e ca aurul lichid sau ca aerul solidificat.”

acis-and-galatea-1657

Claude Lorrain, „Acis și Galatea”, 1657

Dialogurile lui Platon ne duc deopotrivă în lumea lăcașurilor subterane ale lui Hades, cît și spre cerul luminos al lui Zeus, la extremitățile lumii, fără a uita însă teritoriul mișcător al lui Poseidon, cu fascinantul mit al Atlantidei care se va regăsi sub varii forme în fantasmele utopiilor de mai tîrziu. Atlantida lui Platon se situa dincolo de coloanele lui Heracles (strîmtoarea Gibraltar?); dincolo de încercarea de a circumscrie geografic Atlantida, numeroși filosofi îndeamnă la o lectură a mitului în lumina mitului Vîrstei de Aur. Una dintre variațiunile inspirate de Atlantida se regăsește în scrierea lui Thomas Morus De optimo respublicae statu deque nova insula Utopia, 1516, cunoscută sub numele de Utopia (țara de nicăieri/Nusquama). Utopia desemna un proiect aproape irealizabil, termenul fiind folosit de Morus ca nume al unei insule imaginare, descoperită de un navigator imaginar, Raphael Hythlodee; prima parte a cărții descrie condițiile precare ale vieții sociale si politice a Angliei secolului al XVI-lea, în vreme ce partea a doua descrie condițiile ideale ale republicii perfecte Utopia, autorul trasînd o paradigmă pentru reforma lumii reale a epocii sale. La aproape o sută de ani de la scrierea lui Morus, filosoful italian Tommaso Campanella propunea un alt model utopic în cartea sa Cetatea soarelui. Era vorbe de o amplă reformă politico-spirituală care ar fi șters fractura produsă de Reforma lui Luther. Inspirată de utopiile politice anterioare, Cetatea lui Campanella era o republică guvernată de un „metafizician” și trei magistrați (puterea, știința și iubirea). La puțin timp după Cetatea soarelui, filosoful englez Francis Bacon propune un alt proiect utopic: Noua Atlantidă.

Descoperirea Lumii Noi este contemporană cu apariția Utopiei lui Thomas Morus. Scriind despre continentul care pînă atunci fusese ascuns europenilor, Mircea Eliade observa că denumirile de New England, New York, New Amsterdam exprimau nostalgia locului natal abandonat, dar și speranța că în noile teritorii viața va căpăta alte dimensiuni, pentru că orice noutate este speranță într-o re-naștere. De la Platon la Aldous Huxley utopiștii au jalonat istoria Occidentului și au marcat momentele de criză, momentele de angoasă colectivă generatoare de vise compensatorii. Descoperindu-l pe Dante (mai întîi La vita nuovo, apoi Divina Comedie) în adolescență, Horia-Roman Patapievici a căutat Paradisul în toate formele de frumos, în marea literatură a lumii, în construcțiile teologice și în cele metafizice, în piese muzicale celebre, în tulburătoare opere de artă, descifrînd și împletind gînduri despre o lume pierdută sau despre o lume imaginară.