evanghelia-dupa-toma-newÎn anul 1945, în Egipt, la Nag Hammadi, o întîmplare avea să aducă la lumină, atît la propriu cît și la figurat, cîteva manuscrise vechi, cîteva papirusuri aflate într-un ulcior, texte care redeschideau discuția asupra scrierilor canonice. În aceeași perioadă, la Qumran erau descoperite manuscrise care se anunțau drept marea răsturnare arheologică a secolului al XX-lea, scrieri cunoscute astăzi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. Dincolo de aspectul spectaculos și de preocuparea presei interesate de senzațional, documentele aduceau în discuție posibila existență a unor texte creștine, altele decît cele canonice, dar și mărturii despre literatura iudaică despre apocalipsă. Amatorii de senzațional au abandonat subiectul, acesta revenind specialiștilor. Printre primii specialiști care au studiat manuscrisele descoperite la Nag Hammadi și au editat Nag Hammadi Codex s-au numărat Gilles Quispel, profesor de istoria creștinismului timpuriu la Universitatea din Utrecht, Henri-Charles Puech, titular timp de două decenii, 1952-1972, al catedrei de istoria religiilor la Collège de France, și Pahor Labib, director al Muzeului Copt din Cairo, specialist unanim recunoscut în lume în domeniile egiptologiei și studiilor copte. De-a lungul deceniilor numeroși specialiști au adus noi interpretări ale scrierilor gnostice, printre ei numărîndu-se: Jean Danielou, Michel Tardieu, James M. Robinson, R.-M. Grant, H. Laisegang. Provenind din grecesul gnosis, cunoaștere, gnoza desemnează o mișcare religioasă și filosofică deopotrivă, care a avut un impact puternic în mediile intelectuale și spirituale din primele secole ale erei noastre. Henri-Charles Puech, specialist recunoscut internațional, și-a consacrat activitatea de cercetare hermetismului, neoplatonismului, maniheismului și cu precădere gnosticismului. Acestui din urmă domeniu i-a consacrat importanta sa lucrare  En quete de la gnose, apărută în 1978, în două volume, la cunoscuta editură Gallimard; tome I – La gnose et le temps; tome II – Sur l’Evangile selon Thomas. Traducerea în limba română a acestei cărți a apărut acum cîțiva ani la Editura Herald; recent a fost reeditat volumul al II-lea: Evanghelia după Toma, Herald, București, traducere din limba franceză de Radu Duma, colecția „Manuscris”, 2018, 368 p.

Părinții Bisericii au reținut și răspîndit o formă de cunoaștere înrudită cu gnoza. Tot ei au respins atitudinea teologică și filosofică a unor autori care se plasau în marginea credinței, o tendință eretică și periculoasă pentru adevărul crestin. Erau timpuri de căutare, de identificare, de trasare a demarcațiilor, timp în care scrierile Parinților erau principalele surse ale gnozelor și afirmării lor. Mult timp gnoza a fost privită și cu o anumită rezervă, depășită din fericire o dată cu descoperirea și publicarea manuscriselor de la Nag Hammadi. Într-un nou înțeles, cel al istoricilor religiilor din ultimul veac, gnoza denumește un ansamblu de doctrine în care poate fi văzută o anume unitate dincolo de diferențe. Adolf Harnack, istoric german al creștinismului, considera că gnosticismul era o secularizare dusă în cel mai înalt punct al său, o elenizare radicală și timpurie a creștinismului. Principalii reprezentanți ai gnosticismului au fost Simon, pentru palestinieni, Saturnian, pentru siriaci, Basilide și Valentin pentru școala din Alexandria, Marcion pentru asiatici. Henri-Charles Puech respinge înțelesul restrictiv al gnozei văzută drept o cunoaștere care aduce mîntuirea, dar și ca o erezie apărută în sînul creștinismului. „Oricît de diferite ar fi fost formele sub care s-a manifestat istoric, gnosticismul trebuie considerat ca un fenomen specific, o categorie sau un tip distinct al gîndirii filosofico-religioase”, scrie Henri-Charles Puech.

Manuscrisele de la Nag Hammadi, ca și cele de la Qumran, aveau să stîrnească agitație, mai cu seamă în lumea nespecialiștilor, acolo unde interesul pentru senzațional este mai mare. Descoperirea papirusurilor din al doilea veac al erei noastre era un subiect de interes și pentru lumea științifică, încît Evanghelia după Toma a facut vîlvă în epocă, „zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, și agitație mai degrabă zgomotoasă decît bine intenționată”, scrie Henri-Charles Puech. Amatorii de senzațional s-au grăbit să vorbească despre „a cincea Evanghelie”, dar istoricul religiilor demontează pseudo-argumentele susținatorilor acestei idei, subliniind că scrierea are o mare însemnătate, dar din cu totul alte motive. Nimic nu apropie textul de la Nag Hammadi de o Evanghelie canonică; în Evanghelia după Toma nu este relatat nici un aspect din viața lui Isus, sînt numai învățături esoterisce, gnostice. De altfel, istoricul francez nu găsește potrivită nici folosirea termenului de Evanghelie, vorbind mai curînd de o culegere de 114 logia, „spuse ale lui Isus”. Henri-Charles Puech a supus unei atente analize „cuvintele tainice” pe care le-a rostit Isus, distingînd trei categorii principale: logia mai mult sau mai puțin identice cu cele din Evangheliile canonice; logia care se regăsesc în tradiția extra-canonică; logia rămase necunoscute. Analiza textului făcută de istoricul francez evident nu era una definitivă, textul putînd căpăta noi înțelesuri provenite din corelarea versiunii copte cu scrierile sinoptice.

Henri-Charles Puech surprinde dificultatea atașată oricărei lecturi a unui text gnostic: nu este decît una dintre lecturile posibile. Orice text gnostic ascunde un dualism, o opoziție între realități incomparabile, o distincție între două stări. Istoricul francez face o atentă analiză asupra caracterului esoteric al Evangheliei după Toma, subliniind că asupra textului s-au făcut intervenții care urmăreau să scoată în evidență tocmai elementele esoterice, care de cele mai multe ori au un caracter secundar, dar care și-au păstrat o însemnătate decisivă: „Într-adevăr, chiar dacă pe alocuri subzistă anumite neglijențe sau stîngăcii, a rezultat o operă ce este susceptibilă de a fi înțeleasă în sensul său profund și plenar doar în lumina unui sistem «esoteric» sau pentru a simplifica «gnostic». Rămîne totuși să recunoaștem că în multe cazuri este dificil, chiar imposibil, să se determine cu exactitate în ce mod și pîna unde s-a exercitat acțiunea autorului, sau a celui care a modificat textul”, scrie Henri-Charles Puech. Istoricul francez ia ca exemplu logion-ul 19: „Fericit este acela care era înainte de a fi fost. Dacă deveniți ucenicii mei și dacă ascultați cuvintele mele, aceste pietre vă vor sluji. Într-adevăr, aveți cinci copaci în Paradis, ce nu se clintesc nici vara, nici iarna, și ale căror frunze nu cad. Acela care îi va cunoaște, nu va gusta moartea”. Urmare a unei riguroase și originale cercetări, specialiștii au reconstituit semnificația Spusei și istoricul formării ei. Copacii sînt cei ai Paradisului, ai Vieții și Cunoașterii, ai „gnozei”, dar și cei din Ezechiel sau Psalmi; cei cinci arbori aparțin „Comorii Luminii”, sînt luminoși și neschimbători, și pot fi puși în relație cu cele „cinci fecioare înțelepte” din parabola evanghelică, cu cele „cinci daruri” ale Duhului Sfînt. Argumentația istoricilor primelor veacuri de creștinsim este în măsură să-i „descurajeze” pe amatorii și căutătorii sensurilor pline de mister; cei cinci copaci ai Paradisului sînt expresia „Copacului Cunoașterii”, gnosis, cele cinci simțuri spirituale fiind cele cinci părți ale sufletului, expresie a unei singure realități, nous-ul, inteligența sau spiritul, eul omului capabil de cunoaștere. Descpre acești copaci scria Henri-Charles Puech: „Sădiți în «Pămîntul de Lumină», pe care maniheenii și-l imaginau ca fiind consubstanțial cu Dumnezeu, fixați încă de la origine și o dată pentru totdeauna în lumea transcendentală care este Împărăția Tatălui și tărîmul sufletelor, ei sînt luminoși, imuabili, eterni. Pentru «gnostic» ei sînt garanții, arhetipurile, simbolurile naturii eterne a ființei sale considerată în adevărul său și în plenitudinea sa.”

Sînt tîlcuri de rafinament intelectual, cu încărcătură spirituală, care deschid calea celor interesați de adîncimi gnostice, închid calea celor preocupați de „dezvăluiri”. Interpretarea lui Henri-Charles Puech este despre omul interior alcătuit din cinci părți solidare și articulate, din care una, nous-ul, comandă celorlalte; una dintre acestea este imaginația, dar nu în sensul reveriei, ci al căutării sensului care se lasă greu descifrat. Evanghelia după Toma nu este un text canonic ascuns, este o scriere gnostică în care cititorului îi este propusă o altă lectură căreia trebuie să-i aducă o nouă interpretare.