sigmund_freud_viata_mea_si_psihanalizaA spune simplu: Sigmund Freud este creatorul psihanalizei, nu este o banalitate, căci dincolo de laconismul afirmației, rareori se întîmplă ca un destin să fie atît de strîns legat de o operă, amîndouă consacrate apărarii și ilustrării unei noi discipline, și anume psihanalizei. Astăzi, în România, opera lui Freud este tradusă, notabil interesul Editurii Trei pentru cunoașterea marii literaturi psihologice a secolului al XX-lea și mă refer explicit la traducerile din Sigmund Freud și C.G. Jung. Au apărut și biografii consacrate vieții părintelui psihanailzei, dar și studii despre opera sa; de curînd a apărut un volum despre împletirea vieții lui Freud cu pshanaliza: Viața mea și psihanaliza. Despre istoria mișcării psihanalitice, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere și îngrijire ediție Gabriel Avram, 2016, 208 p.

După studiile de medicină, Freud a lucrat în mai multe laboratoare ale unor foști profesori, dar era într-o permanentă căutare căreia nici clinicile vieneze, nici cea pariziană a lui Charcot nu-i aduceau răspunsurile așteptate și deschiderea unor noi orizonturi în tratarea bolilor psihice. L-a întîlnit pe doctorul Joseph Breuer în ale cărui cercetări întrezarea pașii care trebuia făcuți în înțelegerea și tratarea nevrezelor, a isteriei; Freud a recunoscut totdeauna în Joseph Breuer protofondatorul demersului psihanalitic. Este celebru cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), care se îmbolnăvise în vreme ce avea grijă de tatăl ei, tabloul ei clinic prezentînd un amestec de paralizii și contracturi, inhibiții si confuzii mentale, stări din care ieșea doar prin hipnoză profundă în care relata evenimente care au impresionat-o puternic. Cu onestitate Freud recunoaște că în acea etapă a cercetărilor asupra isteriei, contribuția era a lui Joseph Breuer, în vreme ce contribuția sa accentua “rolul și semnificația vieții afective, importanța de a distinge între actele psihice inconștiente și cele conștiente (sau, mai degrabă, capabile de conștientizare); ea introduce un factor dinamic, explicînd apariția simptomului prin acumularea de emoții.” Metoda folosită de Freud și Breuer era catharsis-ul, după care, o dată cu retragerea lui Breuer, Freud a trecut la psihanaliză, la studiul aprofundat al nevrozelor văzute ca “disfuncționalități ale vieții sexuale, iar ceea ce înțelegem astăzi prin nevrozele actuale nu reprezintă decît expresia toxică directă a acestor disfuncționalități, iar psihonevrozele sînt expresia psihică a acestor tulburări.” Pagini interesante dedică Freud teoriei refulării, complexului lui Oedip, interpretării viselor: “visul reprezintă împlinirea (deghizată) a unei dorințe (refulate). Visul este la fel de neimaginabil ca și simptomul, în virtutea unei geneze asemănătoare, și necesită de asemenea interpretarea psihanalistului.”

Era firesc ca noua metodă să atragă adepți, printre ei Otto Rank, S. Ferenczi, C.G. Jung sau Alfred Adler, cei care aveau să se grupeze în “Asociația psihanalitică internațională”, aveau să creeze publicații pentru răspîndirea ideilor psihanalitice, mai ales că anatema oficială se intensifica, iar numărul detractorilor creștea. Este cunoscută ruptura dintre Freud și Jung, iar Freud este tăios față de fostul discipol: “Ca prim președinte al Asociației, am fost de acord cu alegerea lui Carl Gustav Jung, alegere care s-a dovedit mai tîrziu prost inspirată.” Amintind miscările dizidente ale lui Alfred Adler și Carl Gustav Jung, din anii 1911 și 1913, Freud notează: “Astăzi, la zece ani după despărțire, nu pot decît să constat faptul că cele două tentative au trecut pe lîngă psihanaliză fără a-i provoca daune.” Sigur, Freud nu neagă contribuțiile lui Jung, chiar recunoaște măiestria cu care Jung afirma la începuturile psihanalizei că nevroza nu are un conținut particular și exclusiv, nevroticii adîncindu-se în boală din cauza acelorași lucruri care sînt depășite cu succes de oamenii normali, Freud neuitînd să adauge cu ușoară malițiozitate că psihologia abisală, ilustrată de Jung, era “psihologia vieții psihice normale”.

Conform definiției cele mai complete, psihanaliza desemnează trei elemente: un procedeu de investigare a proceselor psihice determinate, procesele inconștiente; o metodă terapeutică aplicată “nevrozelor” și o serie de concepții psihologice care în timp pot revendica calitatea de știință. Freud a procedat la elaborarea metapsihologiei, instrument teoretic al “psihologiei profunzimilor”. Metapsihologia este coloana vertebrală a psihanalizei și se dezvoltă în relație organică cu examenul clinic; într-o scrisoare din 1930 către Smiley Blanton atrăgea atenția asupra datelor cînd au fost consemnate observațiile clinice, analiza nu cade din cer nici nu vine din infern, se construiește din ansamblul faptelor. Metapsihologia formează deci o dinamică a cercetării psihanalitice.

Astăzi lumea a devenit mult mai deschisă, mai permisivă cînd sînt expuse teoriile psihanalize; a apus vremea în care Freud era privit cu ostilitate sau cu indiferență; aproape nimeni nu mai este scandalizat de teoria sexualității și de constatarea psihiatrilor că teoria libidoului nu poate fi redusă la biologic. Cînd Freud susținea în aula Universității din Worcester cele “Cinci prelegeri despre psihanaliză”, i se părea că s-a împlinit un vis: “Psihanaliza nu mai era văzută ca o producție delirantă a minții mele, ci devenise o parte valoroasă a realității.”