edward-f-edinger-intalnire-cu-sine-c1-3Cartea lui Iov nu este numai tulburătoarea povestire a dramei lui Iov, este o carte care aparține patrimoniului spiritual al umanității, abordînd frontal probleme majore pentru care înțelepciunea tradițională nu oferă decît răspunsuri parțiale sau insuficiente: misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. William Blake a fost un strălucit gravor, poet și vizionar romantic. Puțin apreciat ca poet în timpul vieții, astăzi opera poetică a lui Blake este văzută ca definitorie pentru epoca romantică și este suficient să amintim volumele Milton, Ierusalim, Vala sau cei patru Zoa sau Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței. Sub îndrumarea mesagerilor din Rai, William Blake scria:

“Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip
Și-ntregul Paradis locuind o floare,
Strînge-n palma mîinii Infinitul fără chip
Și Eternitatea în ora trecătoare.”

Opera sa de grafician este la fel de tulburătoare și stau mărturie ilustrațiile la Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței, la Divina Comedie, la Iersusalim, la Milton sau la Cartea lui Iov. Carl Gustav Jung este una dintre personalitățile care au marcat veacul al XX-lea, cărțile sale continuînd să exercite o atracție pe care doar geniile o pot imprima scrierilor și concepțiilor lor, autor al unei opere impresionante din care în rîndurile ce urmează vom reține scrierea Răspuns lui Iov. Așadar Iov, Blake și Jung orchestrați cu măiestrie de Edward F. Edinger, analist jungian american, cunoscut cititorilor români pentru cartea Ego și arhetip. Revine acum cu o nouă carte Întâlnire cu Sinele. Un comentariu jungian la Ilustrații la Cartea lui Iov de William Blake, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză Emanuela Jalbă-Șoimaru, colecția “Philemon”, coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2016, 80 p. Edward F. Edinger prezintă succint cele 21 de gravuri publicate de William Blake în 1825, gravuri care ilustrează spectaculos Cartea lui Iov, care, după afirmația lui Jung “joacă doar rolul de paradigmă pentru modul unei trăiri religioase care are o importanță cu totul deosebită pentru vremea noastră. Astfel de experiențe îl copleșesc pe om venind atît din interior, cît și din afară, și e fără rost a le răstălmăci rațional și a le atenua astfel apotropaic.”

După ce Edinger face cîteva cuvenite precizări terminologice, altminteri necesare (Sine desemnează centrul transpersonal și totalitatea psihicului uman, personalitatea obiectivă, în vreme ce ego-ul este personalitatea subiectivă). Fără înțelegerea profunzimii termenilor, implicit a stărilor psihice, lectura textului jungian despre suferința lui Iov devine un exercitiu steril. “În Răspuns lui Iov, C.G. Jung a făcut din povestea lui Iov un element esențial pentru psihicul omului modern”, notează Edinger în introducere; el își pregătește cititorul pentru un exercițiu deloc facil, amintind distincția pe care o făcea Jung între creația psihologică și cea vizionară care, după spusele lui Jung, “este o experiență primordială, care depășește puterea de înțelegere a omului și căreia el nu-i prea poate rezista, dată fiind slăbiciunea sa.” Printre creațiile vizionare Jung amintește gravurile și poezia lui Blake.

Gravurile lui Blake redau în 21 de tablouri textul biblic, căutînd prin expresivitatea plastică să surprindă suferința lui Iov; fiecare gravură conține versetele care sînt ilustrate. Prima gravură înfățișează un Iov în bunăstare și mulțumire, înconjurat de familie, adunați sub pomul vieții. “Întreaga gravură cu Iov și familia e încadrată de norul de fum care se ridică de pe altar, ca și cum Iov însuși ar fi victima sacrificată. Pe altar sînt gravate cuvintele «Litera ucide, iar Duhul dă viață», ceea ce semnifică faptul că tocmai cuvîntul și încrederea lui Iov în el urmează a fi sacrificate”, scrie Edinger. Următoarele trei gravuri exprimă dramatismul încercărilor la care este supus Iov, cel care este supus încercării supreme, cea a trecerii de la starea de mulțumire la tristețe și disperare: fii și fiicele lui Iov mor sub ruinele casei prăbușite peste ei de un vînt stîrnit dinspre pustiu; nenorocirea se abate și asupra turmelor sale, Iov fiind “cel mai de seamă dintre toți răsăritenii”, Iov, “lovit cu lepră, din tălpile picioarelor pînă în creștetul capului”, este lăsat în seama Satanei: “Și Domnul a zis către Satan: «Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui»”.  “De ce n-am murit cînd eram în sînul mamei mele?”, este întrebarea fundamentală pe care Iov o pune singurului care ar putea să-i răspundă. Urmează alte întrebări, expresie a nedumeririi lui Iov pentru mînia lui Dumnezeu, sînt întrebările unui credincios confruntat cu enigma destinului său; Iov nu comite vreo impietate, “n-a păcătuit de loc cu buzele sale”, deși lamentațiile și întrebările sale sînt cele mai îndrăznețe din întreaga Biblie. Iov neliniștește și fascinează prin întrebările sale, căci nimeni nu are curaj să pună astfel de întrebări, iar cînd vin “mîngîietorii”, Elifaz, Bildad și Țofar, toți copleșiți de durere stau pe pămînt șapte zile și șapte nopți. După aceea Iov a început să vorbească blestemînd ziua în care s-a născut, evocînd experiența suferinței. Fidelitatea lui Iov fusese cea a unui om fericit, prosper și respectat. Fericirea și prosperitatea le-a pierdut, i-a rămas credința, iar cînd a pierdut dimensiunile măsurabile ale lumii sale și a redevenit gol și vulnerabil, lui Iov îi este încercată credința: “Iov se lasă acum copleșit de nigredo, noaptea întunecată a sufletului. Intră într-o stare de întunecime și disperare suicidară. Întrebările fundamentale au fost deja rostite, iar ce a mai rămas din dramă nu face decît să vină cu răspunsurile corespunzătoare, transpuse într-o imagistică simbolică”, scrie Edinger.

Iov trebuie să răspundă pariului Satanei: “Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?… Dar ia întinde mîna Ta și atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față?” Rînd pe rînd cei trei sfătuitori îi aduc diverse acuze lui Iov, la care acesta se apără cum știe el mai bine, amintind că deși viața sa oscilează între fericire și suferință, credința-i rămîne, întrebîndu-se care om ar cuteza să stea drept înaintea lui Dumnezeu, întrebîndu-l pe Dumnezeu pentru ce pricini l-a osîndit, cerîndu-i să dea pe față păcatele, adresîndu-i-se direct: “Apoi cheamă-mă și eu Îți voi răspunde, sau lasă-mă să vorbesc eu și Tu să-mi dai răspuns.” Dialogul cu cei trei sfătuitori, cărora li s-a adăugat un al patrulea, Elihu, eșuase întrucît aceștia își arogau dreptul de a vorbi în numele Domnului; în loc să fie alături de prietenul lor, să intre în suferința sa, în angoasa sa, în starea sa de revoltă, ei să mărginesc să acuze, arătînd prin neputința lor singurătatea omului copleșit de suferință, încît Iov se dezice de gîndurile lor: “Căci voi sînteți niște născocitori ai minciunii, sînteți cu toții niște doctori neputincioși. Rostirile voastre au tăria cenușei. Răspunsurile voastre se prefac în noroi.” Suferința i-a atătat lui Iov fragilitatea existentei sale, forța inexorabilă a timpului și singurătatea iremediabilă în fața morții. Suferința lui Iov îl face să aibă o relație conflictuală cu Dumnezeu, o relație în termeni de decepție, nerăbdare, disperare. Iov găsește trei explicații ale  nefericirii sale: Dumnezeu l-a uitat (“ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi”), Dumnezeu a obosit din cauza lui Iov în care nu vede decît o povară plictisitoare (“de ce m-ai luat tintă pentru săgețile Tale și de ce Ți-am ajuns povară?”), Dumnezeu a devenit crud (“Tu Te-ai făcut asupritorul meu și cu toată puterea brațului Tău mă prigonești”). Pentru a descrie această rea-voință a divinității, pentru a traduce propria silă, Iov aduce în lumină o întreagă lume de imagini sedimentate de-a lungul vremurilor de inconștientul omenirii: “Să știți că Dumnezeu este Cel care mă urmărește și că El m-a învăluit cu lațul Său; El a astupat calea mea, ca să nu mai trec pe ea, și a acoperit cu beznă toate drumurile mele; Mi-era destul de bine, dar El m-a sfărîmat. M-a luat de ceafă și m-a făcut praf și a aruncat asupră-mi toate săgețile Sale; Dacă m-aș spăla cu zăpadă și mi-aș curăți mîinile cu leșie, Atunci Tu tot m-ai cufunda în noroi, încît și veșmintele mele s-ar scîrbi de mine.”

William_Blake_-_The_Book_of_Job_-_When_the_Morning_Stars_Sang_Together_-_WGA02228

William Blake – “When the Morning Stars Sang Together”, 1804/1807

Iov rămîne statornic în credința sa, nu reneagă nimic, deși nu înțelege asprimea judecății lui Dumnezeu. În a 13-a gravură a lui Blake se manifestă numinosum în deplinătatea sa, din sînul vijeliei Dumnezeu adresîndu-i-se lui Iov: “Unde erai tu, cînd am întemeiat pămîntul? Spune-Mi, dacă știi să spui. Știi tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanțul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, Atunci cînd stelele dimineții cîntau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? Cine a închis marea cu porți, cînd ea ieșea năvalnică, din sînul firii, Și cînd i-am dat ca veșmînt negura și norii drept scutece.” Edinger vede în vorbele lui Dunmezeu diferența dintre ego si Sine, și descoperirea autonomiei psihicului. “Iov, scrie Jung, este provocat ca și cînd ar fi un dumnezeu. Dar în metafizica de-atunci, nu exista nici un alt dumnezeu, în afară de Satana, care se bucură de încrederea lui Jahve și-l poate influența. (…) Noul factor, de care este vorba aici, se referă la situația nemaiauzită pînă atunci în istoria universală, în care un muritor, prin atitudinea sa morală, este înălțat, fără să știe și să vrea, pînă dincolo de stele, de unde poate zări chiar partea din spate a lui Jahve, lumea abisală a «cojilor»”. Textul din Cartea lui Iov este doar prima parte a unei confruntări la capătul căreia Iov va înțelege că realitatea lui Dumnezeu nu corespunde concepției sale cu privire la ea. Tonul lui Dumnezeu nu este unul excesiv de sever, ci doar unul care așază cosmosul, lucrurile și viața în dreapta lor măsură, care este a Sa! Experiența numinoasă continuă și este redată de Blake în următoarele două gravuri: “Poți tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanțurile Orionului? Poți tu să scoți la vreme cununa Zodiacului și vei fi tu cîrmaci Carului-Mare și stelelor lui?” Pentru Edward F. Edinger această confruntare poate fi citită și în cheie alchimică fiind vorba despre prima materia, dar și despre nediferențiata prima materia a psihicului. Garvura a 15-a înfățișează aspectele infernale ale numinosum-ului: “Ia privește acum înaintea ta, hipopotamul; și el ca și tine este făptura Mea; el paște iarbă ca boul. Cine poate să-i străpungă nasul cu un laț? Poți tu să prinzi leviatanul cu undița, ori să-i legi limba cu o sfoară?” Interpretînd gravurile lui Blake, Edinger observă că “Lui Iov îi sînt arătate acum latura abisală a lui Dumnezeu și profunzimile propriului psihic, care presupune prezența unor monștri acaparatori, străini de orice valori umane. Behemoth și Leviatanul reprezintă starea primordială de concupiscență a făpturii umane.” În discursul său Dumnezeu i se arată lui Iov în măreția sa înfricoșătoare, iar aceasta îl restaurează pe Iov ca om. Cartea lui Iov se încheie cu reașezarea sa în starea de la început, alături de întreaga familie, în liniște și bunăstare.

Behemoth_and_Leviathan_Butts_set

William Blake – “Behemoth and Leviathan”, 1805

Printre toate cărțile Bibliei, fără îndoială Cartea lui Iov este cea care a explorat cel mai curajos misterul suferinței și întrebărilor pe care aceasta le pune omului și divinității. Adevărată răscruce unde converg tradițiile sapiențiale, profetice și psalmice ale Israelului, Cartea lui Iov este un text de neocolit pentru înțelegerea suferinței. Cînd i se adresează lui Iov, Dumnezeu îl așază în fața sa ca pe un interlocutor responsabil, amintindu-i limitele pe care nu le va depăși vreodată. Cartea lui Iov, gravurile lui William Blake, Răspuns lui Iov al lui C.G. Jung, comentariile lui Edward F. Edinger sînt ecouri ale bucuriei semețe a Creatorului în fața operei sale, ale mustrării lui Dumnezeu (“Bunătatea Lui presupune har și lumină, iar latura Sa întunecată nu este altceva decît ispita exercitării puterii”, scria Jung într-o scrisoare, în 1956), ale suferinței și misterului său cărora trebuie să le răspundă deopotrivă Dumnezeu și omul. Meditații despre întîlnirea dintre Sine și ego sub semnul lui mysteriumtremendum!