templte-de-salomonÎn romanul Profetul, Khalil Gibran scria că „Viaţa voastră cotidiană este templul vostru şi religia voastră”. Templul este, etimologic, atît în latinescul templum, cît şi în grecescul temenos, ceea ce este separat, ceea ce delimitează spaţiul sacru. Templul lui Solomon este simbol al perfecţiunii, simbol emblematic al masoneriei, deopotrivă operativă şi speculativă. Acestui subiect îi este consacrată cea mai nouă carte purtînd semnătura lui Xavier Tacchella: Le Temple de Salomon, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 61, 2014, 128 p. Templul lui Solomon a avut o istorie zbuciumată: a fost distrus de Nabuconodosor, reclădit de Zorobabel, extins de Iron şi după şapte ani, în 70 d. C., complet distrus de romani. Nu a mai rămas ca semn decît dispunerea sălilor; inima edificiului a fost totdeauna Sfînta Sfintelor, acolo unde să găsea Arca Alianţei, loc unde intra doar Marele Preot, cel care o dată pe an avea dreptul să pronunţe numele lui Dumnezeu. Despre arhitectura Templului lui Solomon detaliile cele mai elocvente le găsim în Cartea Regilor şi în lucrarea Antichităţi iudaice a lui Josephus Flavius, care a asistat în anul 70 la distrugerea definitivă a Templului. Nu e descriere a Templului care să nu amintească despre cele două coloane care străjuiesc intrarea (Jakin şi Boaz), despre jertfelnicul din lemn de salcîm (acacia), despre aşa-numita mare de aramă, care a suscitat interpretări în Midrash, despre menorah, sfeşnicul cu şase braţe („Să faci şfeşnic din aur curat; şase braţe să iasă din cele două laturi ale lui”, Ieşirea 25), despre Sfînta Sfintelor, Chivotul legii, acolo unde erau păstrate Cele zece porunci/legea; scriind despre aceste componente arhitecturale ale Templului, Xavier Tacchella intercalează pasaje din ritualuri ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, din Ritul Scoţian Rectificat sau din Vechile Îndatoriri. Templul nu e doar locul unde erau adăpostite simboluri care dădeau unicitate religiei, templul este deopotrivă o construcţie în care se regăsesc oamenii. Se spune că Raymundus Lullus trecea pe lîngă un şantier şi a întrebat mai mulţi lucrători ce fac, doar unul i-a răspuns „construiesc o catedrală”, iar peste veacuri Baudelaire avea să scrie că „Natura e un templu…”. Omul este omniprezent în simbolismul construcţiei, deopotrivă în plan orizontal dar şi vertical. Templul este locul contactului între divinitate şi lumea pămînteană, aşa cum spunea Louis-Claude de Saint-Martin Templul este „hieroglifa universală”. Cele două distrugeri ale Templului nu au distrus şi speranţa reconstrucţiei Templului, dar pentru aceasta e nevoie să domnească pacea, iar dorinţa de a reconstrui să decurgă dintr-un autentic sentiment religios. Vestitul învăţat Maimonide spunea că al treilea Templu nu va fi făcut de mîna omului, ci va fi construit în cer, de unde va coborî în chip miraculos, la momentul potrivit.

la-plance-a-tracerDe mai bine de 25 de ani François Figeac s-a consacrat studiului simbolismului Constructorilor, unele din cărţile sale fiind comentate pe acest site. Aceste rînduri sînt despre o nouă carte a sa: La planche à tracher, Paris, Editions Maison de Vie, collection „ Les Symboles Maçonniques”, 2014, 128 p. Planşa trasată în lojă are o îndelungată tradiţie, venind din masoneria operativă, ea fiind suportul cunoaşterii secrete, în ea regăsindu-se literele şi semnele unui alfabet secret. Sînt culturi, cum este cea egipteană, în care planşa scribului poate fi văzută ca un strămoş al planşei masonice, scrierea sacră născîndu-se în acelaşi timp cu ritualul, născîndu-se pentru ca ritualul să poată formula cuvintele care să redea crearea lumii: „Specia umană este depozitara acestui dar divin care este scrierea într-o limbă sacră. Cei mai mulţi o ignoră. Unii, iniţiaţi şi reuniţi prin dragostea fraternă, au luat cunoştinţă şi caută să prelungească Opera conform planului divin construind templul. Obiectivul este ambiţios dar totuşi de atins, aşa cum pot să o dovedească din plin nenumăratele construcţii: temple, obeliscuri, piramide sau catedrale, realizate din antichitate de comunităţile de constructori iniţiaţi.” Rămînînd la scribii vechiului Egipt, ei trasau în caractere sacre, hieroglife, ceea ce trebuia transcris pentru viitorime din viaţa şi faptele faraonilor. O formă de a trasa planşa în tradiţia egipteană era înscrierea anilor şi faptelor pe frunzele unui arbore, alegerea unui arbore ca suport al scrierii sacre fiind esenţial pentru scrierea mesajului nevăzut, vegetalul conferind ideea de creştere etern reînnoită, soliditatea arborelui traducînd caracterul etern al mesajului divin. După instructiva incursiune în cultura vechiului Egipt, François Figeac se întreabă dacă există un raport între planşa trasată de scribul egiptean şi tabloul/planşa lojii care se aşază pe pavimentul templului masonic. „Sigur, scrie Francois Figeac, tabloul lojii este o planşă pe care se trasează, cel puţin în lojile care au păstrat această această practică, pentru că majoritatea se mulţumeşte cu derularea unei planşe pe care simbolurile sînt imprimate.” Specific tradiţiei constructorilor, tabloul lojii dezvăluie un plan al operei după grade. François Figeac compară tabloul lojii cu o fereastră între două lumi care caută să se întîlnească: lumea divinităţii şi lumea iniţierii; îi dau dreptate că trasarea reală a planşei îi apropie pe membrii lojii de o lucrare în care este prezentă o nouă manifestare a Luminii. În lojă se consemnează iar apoi sînt citite şi adoptate planşele care exprimă chintesenţa operei realizate în lojă; acele planşe redactate de secretar vor da seamă de celebrarea rituală, de trăirea masonică, vor construi memoria unei loji iniţiatice. Planşa, alături de ritual şi simbolismul lojii, aşază lucrarea pe o cale iniţiatică în care a vedea, a asculta, a trasa, a formula vin din imemoriala tradiţie a Cuvîntului.