Colecţia „Simbolurile Masonice”

Colecţia a ajuns între timp la a 33-a apariţie şi a reuşit să acopere mare parte din simboluri, oferind cititorilor nu lucrări exhaustive, ci introduceri necesare de la care, cei interesaţi pot porni în niciodata terminată călătorie de aprofundare a bogăţiei semnificaţiilor simbolurilor masonice. În rîndurile ce urmează vom face succinte comentarii asupra cîtorva dintre cărţile apărute în această colecţie.

Un subiect viu disputat în lumea masonică, subiect de controverse cu cei aflaţi în afara masoneriei, este Marele Arhitect al Universului, denominaţiune la care Marele Orient al Franţei a renunţat în 1877, la propunerea… pastorului Frederic Desmonds, care găsea această formulă „inutilă şi străină scopului masoneriei”. În 1813, Marea Lojă a Angliei, pe urmele Constituţiilor lui Andreson („un mason dacă înţelege corect Arta nu va fi niciodată un ateu stupid sau un libertin nereligios”), impune credinţa în Marele Arhitect al Universului, conceput ca „Fiinţa supremă, nevăzută şi Atotputernică”. Nu întîmplător primul volum al colecţiei, semnat de Jean Laporte, este consacrat acestui delicat subiect. Am văzut că Marele Orient al Franţei a renunţat la jurămîntul pe Cartea Legii Sacre şi la formula prin care orice mason lucrează „Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului”, ştim şi conţinutul Constituţiilor lui Andreson. Rămîne o întrebare, şi nu una oarecare: Ce se înţelege prin Marele Arhitect al Universului şi ce reprezintă pentru ritualul şi spiritul masonic? Deşi în timpul lucrărilor pe altarul fiecărui atelier din lojile regulare se află Cartea Legii Sacre, masoneria nu-şi propune să impună membrilor săi o dogmă, primindu-i însă în sînul ei doar pe cei care trec de materialitatea imediată pentru a întîlni Principiul Suprem de la care se revendică lucrurile şi fiinţele acestui univers. Jean Laporte evită disputele inutile despre posibila identificare a Marelui Ahitect cu un simbol, considerînd că simbolul nu are nimic reductiv, ci dimpotrivă deschide calea iniţiatică; autorul francez îşi dezvoltă argumentaţia pornind, retoric, de la afirmaţia că noţiunea de Marele Arhitect al Universului este una de dată recentă. Jean Laporte aminteşte că înseşi texte din Vechiul Testament folosesc formula de Marele Arhitect al Universului, apoi mari gînditori antici şi medievali, filieră pe care trebuie să fi ajuns la iniţierile medievale în meserii. Pornind de la prezenţa în iniţierile de meserie a noţiunii de Marele Arhitect al Universului, Jean Laporte îşi urmează firul discursiv amintind cîteva simboluri în care se regăsesc trăsăturile celui ce a creat universul: făurar, geometru, creator al numerelor şi al armoniei, compasul, piatra primordială, cuvîntul pierdut. „Dacă Marele Arhitect al Universului rămîne pentru francmasonii iniţiaţi o valoare sacră şi fundamentală, aceasta se întîmplă pentru că el poate oferi instrumentele necesare pentru a descifra, cel puţin în parte, misterul vieţii în care sînt cufundate toate fiinţele”, afirmă Jean Laporte în finalul cărţii sale.

A patra literă a alfabetului grecesc, avînd forma unui triunghi echilateral, Delta este o reprezentare simbolică a divinului. Un călugăr copt din veacul al V-lea spunea că Delta este „litera universală, sinteză a universului, figură a creaţiei”; pentru pitagoreici, triunghiul era principiul întregii generări, arhetipul fecundităţii universale. Şi numai aceste două ar fi fost suficiente motive ca Delta să fie integrată în simbolismul masonic, acest simbol aflîndu-se în loji la Orient-locul naşterii luminii. În volumul dedicat acestui simbol, Olivier Jumeau, specialist în tradiţii medievale, pune în evidenţă atît simbolismul masonic cît şi prezenţa lui delta în numeroase tradiţii. Sînt amintite vechile texte egiptene (Textele piramidelor sau Textele sarcofagelor) sau greceşti (texte de influenţă pitagoreică sau dialogurile platoniciene) care definesc triunghiul/delta ca forma unică creatoare a tot ceea ce există. Deşi întrega noastră manieră de a gîndi şi de a trăi este binară, bazîndu-pe opoziţii şi antinomii, ternarul apare ca o condiţie a întregii existenţe şi a întregii manifestări. Într-un text din secolul al XV-lea se preciza că: „În Tatăl este eternitatea, în Fiul identitatea, în Sfîntul Duh integrarea eternităţii şi a identităţii, şi aceste trei lucruri sînt una: corpul, spiritul şi sufletul; căci întreaga desăvîrşire este în triadă”. Olivier Jumeau urmăreşte semnificaţia ternarului în matematică, în alchimie căutînd să dea explicaţii convingătoare pentru răspîndirea simbolului triunghiului cu toate ramificaţiile sale în variate zone ale spiritualităţii. Reprezentarea ochiului în triunghi a dat naştere la multe speculaţii, mai ales din partea celor care caută să atribuie o anumită semnificaţie unui simbol înainte de a-i urmări ascendenţa. Ochiul înscris în triunghi are o semnificaţie fundamental esoterică şi apare mai întîi în arta egipteană, fiind apoi reluat de arta greacă, iar mai tîrziu de numeroase societăţi iniţiatice, şi evocă realizarea spirituală constînd în a deschide ochiul asupra tuturor lucrurilor. În ultima parte a cărţii, pornind de la o afirmaţie a autorilor Dicţionarului de simboluri că în toate tradiţiile religioase şi în toate sistemele filosofice se găsesc ansambluri ternare, Olivier Jumeau prezintă cîteva triade din alchimie (mercur, sare, sulf; opera la negru, la alb, la roşu), din vechea religie celtică (Forţa, Lumina, Spiritul), din creştinism (virtuţile teologale: credinţa, speranţa, mila; cei trei magi aduc: aur, tămîie, smirnă). Delta-un simbol structural primordial.

Echerul este un subiect polemic, este un instrument de neînlocuit în arta construcţiei şi deopotrivă unul dintre simbolurile fundamentale ale ritualurilor masonice. Didier Michaud, autorul volumului despre echer, afirmă în avertismentul care deschide volumul că multe lucrări consacrate acestui simbol pierd sensul instrumentului folosit în construcţie, ceea ce nu poate duce decît la necunoaşterea simbolului, iar din acest motiv cartea sa se vrea una polemică. De altfel, autorul enumeră cîteva afirmaţii despre echer pe marginea cărora face utile precizări care pun în lumină uşurinţa cu care au fost făcute respectivele afirmaţii, şi deopotrivă faptul că au fost preluate fără discernămînt de mulţi cititori preocupaţi să afle cîteva lucruri, în loc să meargă la sursă. Didier Michaud ne introduce în lumea acestui simbol căutînd mai întîi o definiţie dincolo de banala formulă după care echerul serveşte trasării unui unghi drept: „este adevărata riglă de calcul operativ al constructorilor şi arhitecţilor de altădată, permiţînd a trasa, a fabrica şi a construi toate formele posibile”. Preluînd ideile lui Roger Richard şi Irene Mainguy despre totalitate şi despre corelaţiile între alchimie şi echer, Didier Michaud afirmă că echerul este prima manifestare a vieţii. O vie discuţie este generată de simbolismul moral al echerului, mulţi autori insistînd pe toleranţa şi rectitudinea morală care trebuie dominate de spirit, ceea ce dă naştere unor interpretări contradictorii, spiritul fiind cel care dă naştere toleranţei şi rectitudinii. O atitudine mai echilibrată pare a fi cea care vede în echer semnul unei rectitudini a conduitei în viaţa profană. Ultimele pagini ale volumului conţin o privire sintetică asupra echerului în funcţie de gradul în care este folosit, autorul recurgînd în argumentaţia sa la vechi ritualuri masonice apărute la confluenţa masoneriei operative cu cea speculativă.

Steaua înflăcărată este un simbol vechi, avînd diverse semnificaţii în tradiţiile străvechi, dar este şi un simbol masonic, unul din punctele de reper ale gradului de companion. Autorul volumului dedicat acestui simbol, Olivier Doignon, consideră că perspectivele oferite de viziunea Stelei înflăcărate au fost de multe ori obturate, trecîndu-se  astfel sub tăcere un imens cîmp simbolic. Pentru a vedea mai bine semnificaţia acestui simbol în spaţiul masonic, Olivier Doignon urmăreşte mai întîi ce loc ocupa şi care era sensul simbolic al stelei înflăcărate în diverse tradiţii: egipteană, iudaică şi creştină. Gradul de companion păstrează urmele iniţierii operative, simbolul cel mai important fiind steaua înflăcărată: „companionul trebuie să vadă bine steaua înflăcărată, acest instrument folosit pentru a formula gîndirea creatoare. Instrument al cunoaşterii, steaua permite gîndirii să fie formulată. Companionul îl utilizează pentru a transmite o cunoaştere şi pentru a participa la construcţia Templului”. După cîteva consideraţii pe marginea prezenţei în arhitectura medievală a pentagramei, Olivier Doignon nuanţează specificitatea stelei înflăcărate în raport cu alte stele: deşi sînt de aceeaşi natură, steaua înflăcărată este specifică gradului de companion, putînd fi revelată doar în acest moment la parcursului iniţiatic. Steaua înflăcărată este şi o expresie a operei alchimice, simbol al Marii Opere, este cea care îl învaţă pe alchimist că a găsit lumina înţelepţilor. Steaua înflăcărată este însă şi un simbol al omului iniţiat, dacă omul nu poate fi asemănat formei stelare, iniţierea rămîne o imposibilitate: „văzînd steaua înflăcărată, companionul vede o cale trasată de ea. Trasînd calea, steaua trasează planul Templului”.

Ce realităţi simbolice ascund cele Trei mari coloane aflate în mijlocul lojii? Acestei întrebări îi caută răspuns Alain Lejeune într-o lucrare polemică, aceasta debutînd cu afirmaţia că cele trei coloane reprezentînd Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea nu simbolizează pe Maestrul Venerabil şi pe cei doi Supraveghetori, ceea ce i se pare a fi o aberaţie: „Cele trei mari Coloane (Stîlpi) sînt deci… cele trei mari Coloane, simbolic reprezentate de ele însele, şi nu de trei ofiţeri purtători de ciocane în Lojă, chiar dacă aceştia sînt în mod ritual în relaţie strînsă cu Coloanele, mai ales la aprinderea şi a stingerea lor”. Alegerea celor trei stiluri (Înţelepciunea-capitel ionic, Forţa-capitel doric, Frumuseţea-capitel corintic) i se pare o falsă problemă, întrucît cele trei stiluri nu au apărut în aceeaşi epocă, iar similitudinile acceptate în loji „nu sînt juste nici prin metodă, nici pe plan istoric, nici pe plan arhitectural”. Pagini interesante sînt cele despre legenda celor Patru Coroane (Passio Quator Coronatum, scriere latină din secolul al IV-lea, aparţinînd lui Porphyrius) care aminteşte martirajul a patru creştini cioplitori în piatră: Claudius, Castorius, Symphorianuls şi Nicostratus.  Importanţa ritualică şi simbolică a acestei legende în tradiţia constructorilor este subliniată de faptul că cei Patru Încoronaţi au fost patronii vechilor zidari germani, flamanzi, olandezi şi italieni. Alain Lejeune consideră că alegaţiile masonice despre legătura dintre cele trei virtuţi atribuite simbolic coloanelor şi anumite grade şi demnităţi sînt lipsite de temei, Înţelepciunea, Forţa şi Armonia fiind trei concepte, o manieră de a sugera actul de creaţie al Marelui Arhitect al Universului. Autorul face o sinteză a înţelesurilor atribuite Înţelepciunii, Forţei şi Armoniei în antichitate şi Evul Mediu în diferite tradiţii culturale. În mod sigur, cunoscăorii se vor întreba de ce Armonia şi nu Frumuseţea; răspunsul lui Alain Lejeune: „pentru că Armonia deschide un cîmp simbolic mult mai vast. (…) Armonia nu este o frumuseţe statică, ci rezultanta dinamică a mutaţiilor.(…) Spre deosebire de lumea profană în care dizarmonia este adesori prezentă, Loja este o lume unde totul este ordine şi Armonie.(…) Ceea ce creează adevărata armonie, cea care reflectă armonia principială, este inspirată de Înţelepciune, animată de Forţă”. Sînt aduse în discuţie semnificaţiile coloanelor în tradiţia vechiului Egipt, în Cabală, dar şi ritualul aprinderii luminilor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat; în încheierea acestei extrem de utile lucrări despre cele Trei mari coloane, Alain Lejeune afirmă că acestea „constituie deci o matrice geometrică pentru a face să nască gîndirea în spirit, pentru a o iubi şi a o manifesta în plenitudinea sa. Tradiţia iniţiatică ne-a lăst moştenire aceste simboluri recomandîndu-ne să nu uităm vreodată să le încoronăm, căci este condiţia imperativă pentru ca ele să dea întreaga lor putere şi să facă perceptibil şi practicabil drumul ducînd în inima misterului Orientului”.

În maniera deja cunoscută, Olivier Doignon abordează unul din simbolurile fundamentale ale francmasoneriei: Piatra brută, delimitîndu-se de la primele pagini de confuzia între piatra fundamentală şi piatra fundaţiei care se aşază în mod solemn la temelia oricărui edificiu. Înainte de a ataca subiectul masonic propriu-zis, Olivier Doignon reaminteşte simbolismul oceanului primordial şi al pietrei fundamentale în Egiptul antic, în Talmud, în mitologia greacă. Piatra brută este prezentă în tabloul lojii de ucenic pe prima treaptă a orientului, pe latura dinspre miazănoapte, iar piatra cubică pe latura dinspre miazăzi: „Această amplasare ne indică, în raport cu simbolica orientului că, prin piatra brută, lumea energiilor este de organizat, şi că, prin piatra cubică, această lume este organizată”. Spre deosebire de alţi cercetători ai simbolismului masonic, Olivier Doignon discută simbolismul pietrei brute într-o permanentă raportare la piatra cubică, la diferenţierea ca fondatoare al unui ciclu al reînnnoirii, piatra brută fiind o mărturie a unei origini îndepărtate, a unei memorii a începuturilor: „În adevăr, piatra brută fiind fără formă definită, conţine toate formele. O distincţie apare între materia informă, brută, non modelată şi materia formată. Piatra brută şi piatra cubică arată legile creaţiei sub un aspect diferit: piatra brută este materia asupra căreia se lucrează, şi piatra cubică este forma operei”. Cartea lui Olivier Doignon conţine pagini de analiză pornind de la structura binară a întregii noastre maniere de a gîndi şi trăi, de la dinamismul dualităţii creatoare, pentru a reveni la piatra brută ca suport al posibilităţilor tuturor acţiunilor creatoare, la piatra brută ca piatră alchimică – piatra brută expresie a materia prima. Dar autorul atrage atenţia asupra unui truism, acel după care prin cele trei lovituri aplicate de ucenic asupra pietrei brute aceasta se apropie de forma… cubică, şi consideră că eroarea vine din preluarea abuzivă a terminologiei din meseriile masonilor operativi, care clasificau pietrele în mai multe categorii. Prima lucrare a noului iniţiat asupra pietrei brute trimite simbolic la primordialitatea mitului creaţiei, iar mesajul cărţii lui Olivier Doignon este să evităm să încremenim interpretarea pietrei brute într-o definiţie şi să deschidem ochii spre un alt tip de realitate decît cea perceptibilă prin simţuri.

Aşezată la orient pe latura de miazăzi, Piatra cubică este totdeauna raportată la piatra brută din care a rezultat; piatra cubică, perfect ashlar, este subiectul cărţii lui Michel Lapidus. Simbol al operei perfecte, piatra cubică suscită încă interpretări şi raportări la cele trei pietre care creează Templul: piatra fundaţiei, piatra fundamentală care se dedublează în piatra cubică şi piatra brută, piatra unghiulară. Piatra cubică trebuie privită în cadrul perfecţionării individuale şi nicidecum nu trebuie privită ca o simplă formă exterioară. Piatra cubică este asociată şi cu secretul, în multe tradiţii fiind considerată ca una din expresiile perfecte ale misterului vieţii şi ale tuturor manifestărilor sale. Piatra cubică, susţine Michel Lapidus, reprezintă idealul de realizare al muncii de cioplire; de formaţie ştiinţifică, autorul acestui volum face o interesantă incursiune în simbolismul poliedrelor, văzute ca forme sacre născute din armonia gîndirii şi a arhitecturii secrete inerentă creaţiei. În opinia lui Michel Lapidus, poliedrele pot fi privite prin prisma unor elemente: tetraedru şi focul creator, octaedru şi separarea aerului, hexaedru şi pămîntul stabilizator, icosaedru şi apa purificatoare, dodecaedru şi sensibilitatea totală. Pentru Michel Lapidus piatra cubică este un instrument pedagogic esenţial, „ea este nu numai suportul tuturor expresiilor geometrice necesare cunoaşterii Artei trasării, ci deopotrivă un mijloc care poate forma în mod metodic fiinţe într-un cadru coerent şi pluridisciplinar”. Piatra cubică apare ca unificatoare în demersul funcţiilor speculativă şi operativă, ca metodă de realizare şi rectificare, ca deschidere către inefabil şi etern, către rigoare şi coerenţă, capacitate de transformare, de punere în ordine, eliberare de dogmatism, întîlnire cu iubirea creatoare.  Michel Lapidus face şi cîteva apropieri între piatra cubică şi piatra filosofală a alchimiştilor, dar şi cîteva consideraţii asupra simbolurilor geometrice în opera Cosi fan tutte a lui Mozart, în cele mai recente montări piatra cubică fiind un element definitoriu al scenografiei. Cînd a compus opera, Mozart cunoştea de ceva vreme simbolul pietrei cubice… (va urma)