Ales printre cei nouă

Pedepsirea ucigaşilor lui Hiram

Cu gradul de Maestru ales printre cei nouă, se deschide o serie de trei grade succesive în care apare vocabula ales. Acest grad a apărut la jumătatea secolului al XVIII-lea, într-un climat spiritual în care denumirea de ales se răspîndea cu destulă rapiditate. Gradul de ales printre cei nouă este unul dintre cele mai vechi grade înalte, iar semnificaţia sa generală este în raport cu legenda lui Hiram. Ales este unul dintre maeştrii de certă valoare, desemnat de regele Solomon pentru a căuta ucigaşii lui Hiram şi pentru a-l înlocui pe Arhitect în misiunea sa de constructor al Templului.

Dezvoltarea rapidă şi uneori imprevizibilă a Gradelor Înalte, diversitatea ritualurilor, textele apocrife nu au lăsat istoricilor prea multe surse pentru a surprinde cu exactitate evoluţia care a dus la integrarea gradului de ales printre cei nouă în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Istoricii masoneriei sunt însă de acord că gradele 9-10-11, avînd toate în titulatură cuvîntul ales, fac parte din aşa numitele grade ale răzbunării.

Ritualurile mai vechi conţin numeroase variaţiuni asupra răzbunării morţii lui Hiram, imaginaţia înaintaşilor noştri brodînd la nesfîrşit, adăugînd fără încetare noi detalii şi creînd o punere în scenă impresionantă. Dincolo de unele incongruenţe, semnificaţia simbolică a acestui grad lasă loc unei meditaţii profunde asupra dreptăţii şi urmăririi neabătute a datoriei.

Tema răzbunării a dat loc la numeroase interpretări. În context este amintită posibila influenţă stuartistă, simbolul hiramic disimulînd imaginea lui Carol I, „fiii văduvei” fiind fiii spirituali ai Henrietei de Franţa, partizani ai revenirii stuarţilor; nu puţini sunt cei care au văzut posibile influenţe templiere sau chiar iezuite, iezuiţii fiind condamnaţi, ca şi templierii, deopotrivă de monarhie şi papalitate; toate aceste interpretări culminează cu teza lipsită de consistenţă a conspiraţiei masonice îndreptată împotriva regimului monarhic francez şi care a dus la Revoluţia Franceză.

În adevăr, dincolo de răzbunare, legenda gradului trimite mai curînd la idealul de progres al cunoaşterii care triumfă asupra ignoranţei, fanatismului şi nedreptăţii.

Decorurile, legenda, cuvintele sacre şi de trecere, simbolurile introduc candidatii în atmosfera acestui grad, care, deşi nu este ritualizat de toate Supremele Consilii, generează încă interpretări şi deopotrivă nedumeriri.

În instrucţia rituală a gradului, la întrebarea lui Solomon adresată lui Hiram, regele Tyrului: „Eşti Maestru ales printre cei nouă?”, acesta răspunde: „Soarta a decis! Peştera este semnul meu” (după alte variante „Peştera îmi este cunoscută”). Peştera este unul dintre cele mai răspîndite simboluri ale mitologiilor privitoare la întoarcerea la origini, la iniţiere sau renaştere. În tradiţiile iniţiatice greceşti peştera reprezintă lumea, în ritualurile eleusiene iniţiaţii erau înlănţuiţi în peşteră, trebuiau să scape de acolo şi să ajungă la lumină. În ceremoniile religioase instituite de Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: el a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de izvoare şi acoperită de flori şi frunzişuri. Despre peşteră sau văgăună, Plotin spunea că întruchipează lumea noastră, unde drumul spre înţelegere este descătuşarea şi ieşirea din peşteră. Dar această interpretare, care în buna tradiţie a filosofiei greceşti îmbină simbolismul metafizic şi simbolismul moral, în care construcţia unui eu armonios este înfăptuită potrivit cu imaginea unui cosmos armonios, este contrabalansată de celălalt aspect simbolic al peşterii – cel tragic. Văgăuna devine regiunea subpămînteană cu margini nevăzute, genune înfricoşătoare în care sălăşluiesc monştri; de aceea peştera devine simbol al inconştientului şi al primejdiilor lui neaşteptate. În această viziune, ilustrată admirabil în mitologia greacă de mitul lui Trophonius, peştera simbolizează explorarea eului interior, îndeosebi a eului primitiv, refulat în străfundurile inconştientului.

Să mai amintim că predilecţia pentru peşteri, pentru caverne subterane  a fost o caracteristică a comportamentului pedagogic al lui Pitagora, aici făcîndu-se simţite influenţele misterelor practicate în templele egiptene. Grota era pentru Pitagora simbol al lumii aparente şi al închisorii corpului. Influenţa simbolurilor pitagoreice în ritualurile masonice este un subiect viu disputat; este cu putinţă să-l fi influenţat pe Platon în celebrul mit al peşterii din nu mai puţin celebrul dialog Republica. În dialogul platonician este vorba de o încăpere subterană, o peşteră în care oamenii legaţi cu lanţuri, cu spatele la foc, nu desluşesc pe pereţii peşterii decît umbre, deşărtăciuni. Este nevoie de o forţă lăuntrică pentru a renunţa la jocul facil al umbrelor pentru a putea privi lumina, pentru a contempla lumea şi a te înălţa la contemplarea inteligibilului, a ideilor de Bine, Adevăr şi Frumos. „Nu-i vorbă de a-i sădi simţul văzului, ci de a-l face să vadă pe cel ce are acest simţ”, spunea filosoful grec. De altfel, în instrucţia rituală a gradului este o trimitere cît se poate de explicită la acest mit; la întrebarea lui Solomon: „Fraţii mei, cărei cauze trebuie să fim devotaţi?”, Adoniram răspunde: „Cauzei tuturor celor care stau în întuneric şi nu au văzut lumina”. Ne  amintim că Solomon ceruse ca ucigaşii să fie aduşi vii în faţa sa; primul impuls faţă de încălcarea poruncii a fost să-l pedepsească pe Yehu-Aber, care este însă apărat de fraţii săi, încît Solomon cedează primului impuls şi îl numeşte „conducătorul noului grad aflat în serviciul luminii”.

Peştera poate fi asimilată cabinetului de reflecţie, acea probă a pămîntului, prima din ritualul de iniţiere, dar peştera este prezentă explicit în ritualul masonic la gradul de ales printre cei nouă, iar legenda acestui grad lasă să se întrevadă duplicitatea marilor simboluri, în cazul nostru al peşterii: pe de o parte, întunericul şi ignoranţa, eroarea şi intoleranţa care învăluie lumea, înlănţuind-o asemenea umbrelor din mitul lui Platon şi care vor dispărea în lumina răspîndită de masonerie; pe de altă parte, la lumina palidă a opaiţului, a lămpii, peştera a devenit adăpost pentru unul din ucigaşii Maestrului Arhitect. Urma imemorială a crimei bîntuie inconştientul şi se ilustrează tocmai prin imaginea unei văgăuni. Simbolismul purităţii apei, al pedepsirii celor vinovaţi de opresiune şi crimă cu ajutorul pumnalului reprezentat pe şorţ şi ca bijuterie a gradului, al alungării tenebrelor cu ajutorul lămpii sunt tot atîtea teme asupra cărora candidaţii sunt invitaţi să mediteze.

Unii interpreţi ai ritualurilor masonice afirmă că gradul 9, cel de ales printre cei nouă, deschide un nou parcurs în progresul iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Se face trecerea de la gradele meditative la cele de acţiune, cu precizarea că nu răzbunarea în sine este ţelul urmărit, ci răzbunarea celor nevinovaţi şi pedepsirea asasinilor; în acest sens trebuie înţeles cuvîntul Nekam – răzbunare, sens pe care l-a folosit şi profetul Ieremia cînd vorbea de pedeapsa divină.

Ne amintim din ritualul gradului de maestru că trei au fost ucigaşii lui Hiram; unul dintre ei, Jubelum (după unele ritualuri Abairam), este pedepsit în ritualul gradului 9. Pedepsirea celorlalţi este subiectul ritualului şi legendei gradului 10, Ales printre cei cincisprezece, considerat de asemenea un grad al răzbunării. Ceilalţi doi asasini se ascundeau în ţinutul Gath; la aflarea acestei veşti, Solomon alege încă şase maeştri care să-i însoţească pe cei nouă în căutarea ucigaşilor lui Hiram. Aceştia sunt găsiţi într-o carieră, sunt prinşi şi aduşi în faţa regelui Solomon; ei sunt judecaţi, sunt găsiţi vinovaţi, sînt pedepsiţi cu asprime pe măsura faptei lor abominabile („Ţipetele lor erau atît de sfîşietoare şi de jalnice încît pînă şi călăii lor au fost cuprinşi de milă”) şi apoi decapitaţi; capetele celor trei ucigaşi sunt aşezate pe porţile de est, vest şi sud ale cetăţii. Astfel ignoranţa, intoleranţa şi fanatismul sunt invinse. Gradul de ales printre cei cincisprezece arată calea spirituală interioară a omului care învaţă autostăpînirea, dar şi exercitarea fără slăbiciune a dreptăţii: „Munca mea şi zelul meu m-au făcut să merit acest grad”, este unul din răspunsurile din instrucţia rituală. Depăşind stadiul tenebrelor peşterii, fiecare trebuie să rămînă stăpînul lui însuşi, probînd în toate exerciţiul dreptăţii cu inima eliberată de orice ură.

Acest grad încheie alegoriile şi povestea Maestrului Arhitect Hiram; reluînd înţelesul simbolic al atacurilor asupra lui Hiram, legenda gradului 10, de ales printre cei cincisprezece, ne îndeamnă la introspecţie şi meditaţie asupra misterelor conduitei umane şi ne cere să răspîndim neîncetat lumina, toleranţa şi imparţialitatea într-un demers în care pumnalul răzbunării devine Sabia Dreptăţii.