În Thais, Anatole France este deopotrivă filosof, erudit și poet care adună în paginile romanului său, cu ușurință și abundență, elementele unei filosofii eclectice, a unei filosofii indulgente, ale speculației intelectuale, multă imaginație, toate într-un stil voluptuos și încărcat de poezie

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 - Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut. Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este

Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale. În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el...”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie…