Intenția autorului Norului Necunoașterii nu a fost să scrie o introducere în teologia mistică, ci să retraseze punctele forte ale experienței lui Dumnezeu, să-l invite pe cititor să-și întoarcă privirea către cunoașterea prin inimă, afectivă, către interioritatea care deschide calea transformării spirituale

Cuvintele mistic și misticism nu încetează să prolifereze, indiferent de domeniul în care apar ele sînt însoțite de un dinamism efervescent. Pentru a surprinde natura misticii creștine este nevoie de înțelegerea unor mișcătoare și secrete influențe care și-au pus amprenta asupra caracteristicilor sale esențiale. Cuvîntul „mistic” a apărut în secolul al XIV-lea, mai tîrziu răspîndindu-se și derivatele sale, fenomen care a adus cu sine extensia sensului și uneori chiar tăierea rădăcinii religioase, încît astăzi e un loc comun ca publicațiile despre fenomenul mistic să sublinieze absența contururilor precise ale termenului mistic, precum și a termenilor derivați. Dar această constatare este însoțită de necesitatea de a oferi o definiție de tip euristic destinată să precizeze care este direcția așteptată atunci cînd se vorbește despre mistică. Este vorba despre un fenomen al experienței interioare, al imediatului, mai puțin al reflecției, concepției, experiența mistică avînd un caracter inefabil. Semnul caracteristic este intensitatea nevoii religioase care se exprimă în sentiment și gîndire, în existență și stil de viață. Experiența mistică se străduiește să atingă realul în el însuși, perceput ca un absolut, și pentru a face aceasta inventează demersuri non-raționale. Pentru ea, orice filosofie se oprește la

o idee a realului, nu atinge realul însuși ca absolut. Este clar că experiența religioasă a ridicat totdeauna probleme în măsura în care se găsea confruntată cu demersul filosofic și metafizic, ea însăși în căutarea înțelepciunii trăite. Istoricii spiritualității au cultivat o manieră de a contrapune tradiția ebraică și tradiția greacă: o apropiere intelectuală a Ființei care apare ca Bine, Frumos, Unu, pe de o parte, credința într-un Dumnezeu prezent activ în istorie, de cealaltă parte; un Dumnezeu al transcendenței, absolut, abstract, etern opus lui Iahve, Dumnezeu al Alianței, început și sfîrșit al lumii, care privește neîncetat cu bunăvoință spre oameni. Sînt gînduri care trebuie să-l fi animat și pe neștiutul autor al unui enigmatic tratat scris în Evul Mediu: O carte despre contemplație numită Norul Necunoașterii…

Meister Eckhart este autorul unei opere în care se împletesc armonios metafizica, teologia și mistica, cei doi versanți lingvistici, opera latină și opera germană, una teologică și una spirituală, stînd, de asemenea, sub semnul unității.

În ultimele decenii se observă o sporire a interesului pentru mistica renană, termen relativ recent, datînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La început a fost folosit termenul mistica germană, deutsche Mystik, dar nefericite conotații politice au determinat folosirea expresiei rheinische Mystik, mistica renană, mistica văii Rinului, din Țările de Jos pînă în Elveția, trecînd prin Germania și Franța. Mistica renană era caracterizată printr-o regiune bine delimitată, valea Rinului, printr-o epocă, secolul al XIV-lea, printr-o limbă, limba populară de pe valea Rinului, germana Evului Mediu tîrziu. Dincolo de controversele sau convergențele în privința ariei tematice, teologii și filosofii sînt unanimi în a recunoaște că mistica renană este una a ființei, fundamentată pe Evanghelia lui Ioan, poate fi numită și „scolastica dominicană germană” și este reprezentată de Meister Eckhart și de discipolii săi Johannes Tauler și Heinrich Seuse. Coborîtoare din școala lui Albert cel Mare, formă de gîndire originală, mistica renană este de cele mai multe ori identificată cu Meister Eckhart, cel care a fost la originea curentului teologic și mistic dominant în veacul al XIV-lea, și care s-a bucurat

de bună primire în rîndul unei bune părți a clerului, ceea ce nu a oprit cercurile conservatoare să propună condamnarea tezelor lui Eckhart. Astăzi se vorbește deseori despre actualitatea lui Meister Eckhart, predicile și tratatele sale traducîndu-se în toate limbile moderne, de la an la an înmulțindu-se studiile consacrate misticului renan. Printre gînditorii Evului Mediu, Eckhart este dintre cei mai originali, aproape atipic, nefiind nici teolog, stricto sensu, nici un mistic care-și povestește viziunile. Și totuși este și una și alta, deopotrivă teolog și mistic, Lesemeister și Lebemeister. A mers în inima credinței urmînd un adagiu al lui Toma de Aquino, anume acela de a împărtăși și altora fructele contemplației sale. Această putere de a-i face și pe alții să cunoască înaltele realități ale vieții spirituale aveau să-i aducă acuzații în fața Inchiziției; nu atît teologia sa, cît succesul…