Începutul anului 1941 o găsește pe Virginia Woolf scriind din nou despre depresie, despre singurătate, sperînd totuși că „această troacă a disperării” nu o va înghiți. N-a fost așa. Depresia degradează eul, aduce tristețe, singurătate, distruge capacitatea de a fi împăcat cu sine și cu ceilalți, duce la prăbușirea tuturor structurilor personalității

Mărturisește cu sinceritate că nu a avut bani să-și cumpere un caiet și a început să scrie pe foi. Sînt primele gînduri notate, luni, 5 august 1918, de Virginia Woolf  în jurnalul său. În timp, acele foi au devenit tot mai multe, prinse la început cu clipsuri, apoi legate sub formă de caiete, de volume. La moartea Virginiei Woolf se adunaseră 26 de volume din jurnal, din care Leonard Woolf, soțul Virginiei, a selectat cu atenție toate însemnările care se refereau la scrierile Virginiei Woolf, însemnări care se încheie în martie 1941, cu cîteva zile înainte de moartea scriitoarei. Personalitate remarcabilă a literaturii engleze din prima jumătate a secolului al XX-lea, situată în avangarda modernității, Virginia Woolf și-a pus semnătura pe numeroase scrieri în proză, dintre care amintim: Călătorie în larg, Camera lui Jacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando, Valurile, Între acte, Eseuri. În anul 1953, Leonard Woolf a editat Jurnalul unei scriitoare, cuprinzînd fragmente din jurnalul Virginiei Woolf. În limba română o primă ediție a Jurnalului a apărut la Editura Univers, în traducerea lui Mihai Miroiu,

în 1980. În urmă cu puțin timp a apărut o nouă versiune, în traducerea făcută de Anca Irina Ionescu, București, Editura Herald, colecția „Autobiografia”, 2019, 476 p. „Trebuie să notez în grabă alte simptome, pentru ca data viitoare să pot reveni aici și să mă tratez. Ei bine, am depășit starea acută și am ajuns la cea de semidepresie filosofică”, notează Virginia Woolf în ziua de marți, 12 aprilie 1921. Vorbea despre depresie. Pierderea timpurie a mamei, urmată de cea a surorii, și cîțiva ani mai tîrziu a tatălui va face din tînăra Virginia o ființă care va acuza deseori stări depresive. Melancolică, purtînd toată viața urmările abuzurilor din partea fraților vitregi, considerată maniaco-depresivă, avînd în soț un prieten, un partener, un cititor, un om plin de grijă și afecțiune, care îi va susține cariera literară, Virginia Woolf nu va fi totuși un…

Temeinic documentată, scrisă cu talent și pasiune, cartea Nicoletei Dabija este și o pledoarie pentru o cale nouă deschisă metafizicii, în care “confesiunea se poate constitui ca prelungire a metafizicii”.

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni? O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în

cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.” Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de…