Lumea contemporană nelipsită de angoase şi nelinişti caută refugii spirituale, iar unul dintre acestea este Pitagora, căruia oamenii de astăzi caută să-i înţeleagă misterul vorbelor şi al confreriei sale. Cartea lui Jean Mallinger reuşeşte să ne apropie de un univers îndepărtat doar în timp, deloc departe de eternele nelinişti şi căutări ale spiritului.

Este un paradox cunoscut şi acceptat faptul că existenţa lui Pitagora este certificată istoric, dar despre el ca persoană nu se ştiu prea multe lucruri cu certitudine; la aceasta a contribuit în mare măsură şi caracterul secret, închis al şcolii sale, celebră prin idealizarea Maestrului, şi deopotrivă prin păstrarea secretului. Puţinele lucruri care se ştiu despre Pitagora sînt cunoscute prin operele lui Iamblichos, Porphyrios sau Diogene Laertius. Pornind de la sursele vechi, dar şi de la studiile moderne, Jean Mallinger a scris o monografie despre înţeleptul grec, recent tradusă în limba română: Pitagora şi misterele antichităţii, Bucureşti, Editura Herald, Colecţia „Mistere dezvăluite”, 2013, traducere Cornelia Dumitru. Şi celor din vechime, ca şi autorilor contemporani le este greu să separe legenda de adevăr, cu atît mai mult cu cît personalitatea lui Pitagora a fost înconjurată cu multă simpatie. Venit de la Samos la Crotona, Pitagora (potrivit legendei numele vine de la Pythia, cea care i-a vestit naşterea) a întemeiat o şcoală nu în ţara lui ci pe un pămînt nou unde lucrarea sa va fi primită pentru a străluci în veşnicie. Propovăduind morala,

iubirea cetăţii şi a adevărului el cîştigă simpatia cetăţenilor din Crotona dar refuză orice demnitate, căci „iniţiatul inspiră, luminează, îşi veghează concetăţenii; domneşte din punct de vedere moral, dar nu guvernează; nu poate administra el însuşi afacerile publice; element permanent de stabilitate etică, el este ochiul care vede totul, mîna care vindecă, vocea care linişteşte şi mângâie. Armatele sale sunt spirituale şi nu au nimic material sau profan.” Pitagora era extrem de atent în privinţa admiterii în ordinul său, evitînd pe cei lacomi, veniţi din curiozitate sau interes; odată admis novicele era supus unor probe dure care îi întăreau caracterul şi lăsa să se vadă dacă alegerea a fost bună, atît pentru ordin cît şi pentru novice. Se ştie că un număr de ani novicii nu-şi vedeau Maestrul „ascuns” privirilor lor în spatele unei perdele. După gradul preparator,…