A fost o vreme cînd un text scris, un manuscris era citit de mai multe ori pînă era memorat, cititorul devenind el însuși o carte sau mai multe cărți. În mănăstirile apusene unde se păstrau vechi texte, izbucneau de la lumînări uitate incendii care mistuiau comori scrise; erau călugări care aveau putere de memorare, devenind astfel ei înșiși biblioteci

Numeroase miniaturi medievale surprind imagini ale unor călugări aplecați asupra unor manuscrise fie pentru a le copia, fie pentru a le citi și reciti pentru a le memora, fie pentru a le citi, pentru a le pătrunde slova, pentru a le pune într-un nevăzut dialog cu alte scrieri. Într-un tablou al lui Caravaggio, sfîntul Ieronim este reprezentat aplecat asupra unei mese încărcate de manuscrise, într-un colț fiind un craniu, simbol al trecerii ireparabile a timpului, îndemn la a nu irosi nici o clipă. Bărbați și femei citind au devenit un subiect tot mai răspîndit în pictura modernă, și amintim aici doar cîțiva pictori care au transpus artistic imaginea cititorului: Emmanuel Benner, Torsen Vasastgema, Fabio Hurtado Ensueno, Jean-Honore Fragonard, Berthe Morisot, Sylvere Seguin, Suzanne Valadon, Carl Vilhelm Holsoe, iar în pictura românească Theodor Pallady, Gh. Petrașcu sau Nicolae Vermont. În toate creațiile lor plastice în care au redat nobila îndeletnicire a cititului, pictorii au surprins cititorii și lectura făcută cu sîrg, cu plăcere, într-o atmosferă dominată de o blîndă tăcere. Cunoscutul scriitor argentinian Alberto Manguel și-a dorit toată viața să trăiască printre cărți. La patru

ani a învățat să citească, de scris abia la șapte ani; nu e nimic surprinzător, Manguel susține că ar fi putut trăi fără să scrie, nu și fără să citească: „Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.” Pentru Alberto Manguel fiecare carte era o lume în sine, o lume în care își găsea refugiul. Un „refugiu” care a început în 1964, cînd avea 16 ani, și s-a  angajat la librăria Pygmalion din Buenos Aires. Povestește cum citea cu pasiune cărțile venite în librărie, cum se atașa de o anume ediție, cum de multe ori nu mai aducea cartea în librărie, proprietara îngăduind ca în anumite limite angajații să nu aducă înapoi cărțile luate spre lectură. Manguel…

“Toate sînt deșertăciuni”, scria Ecclesiastul, adăugînd “scrisul de cărți este fără sfîrșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup.” Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărți de înțelepciune, la nesfîrșit, și să reflecteze la slăbiciunea trupului.

“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto

i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța. O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică,…