caspar david friedrich

Caspar David Friedrich (1774-1840)
Călător pe Marea Norilor, 1818

Prozator, jurnalist, poet, autodidact asiduu, Giovanni Papini (1881 – 1956) a fost o figură marcantă și controversată a Florenței primei jumătăți a secolului al XX-lea. Ateu militant până în 1921, când se convertește la catolicism, membru din 1937 al Accademia d’Italia, profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, fondator și conducător de reviste, apropiat cercurilor artistice futuriste, Giovanni Papini a fost un publicist cu o bogată operă, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă. Multe din cărțile sale au fost traduse în limba română și amintim dintre acestea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus.

Giovanni Papini a debutat editorial cu cartea Amurgul filosofilor (1906), o critică devastatoare a întregii tradiții filosofice a secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche), un manifest prin care tânărul intelectual florentin urmărea o răsturnare definitivă a vechii filosofii, un Sturm und Drang al spiritului. „Cartea aceasta nu este o carte scrisă cu bună-credință. Este o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă – o carte inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc, fără să le fie rușine nici de iubirile nici de urile lor”, sunt primele propoziții ale cărții în care autorul se declară un „dușman nesățios”, un „distrugător necesar”, unul care a curățat drumul pentru a se putea merge mai departe. Același spirit critic îl regăsim și în volumul Il Pragmatismo, redactat în primul deceniu al secolului al XX-lea, respingând pozitivismul și cultura italiană care stagnau, în viziunea sa, într-un intelectualism academic, și avansând ideea că doar pragmatismul, filosofia acțiunii, era remediul impasului în care se afla filosofia clasică.

De departe cea mai cunoscută scriere a lui Giovanni Papini este Un uomo finito / Un om sfârșit, apărută în 1913. Am amintit mai devreme cele două cărți ale lui Papini pentru a face legătura cu Un om sfârșit, carte care vine în siajul lor, fiind o autobiografie intelectuală în care Giovanni Papini este necruțător cu sine, cu societatea vremii sale. Cartea a fost bine primită, tradusă imediat în multe țări. Ea s-a bucurat de apreciere și în România unde a cunoscut în aproape cinci decenii trei traduceri: traducerea lui Gh. (George) Călinescu, cu o introducere de Alexandru Marcu, București, Editura Cultura Națională, colecția „Literatura universală”, îngrijită de Vasile Pârvan, 1923; traducerea lui Alexandru Marcu, București, Editura Socec & Co, 1943; traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, prefață de Edgar Papu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969.

Dar semn al aprecierii scrierii lui Giovanni Papini nu este numai traducerea în limba română, cu un cuvânt de mulțumire al autorului, la zece ani de la apariția în Italia, ci și consemnările pe care le face Mircea Eliade după lectura plină de entuziasm a cărții lui Papini. Mircea Eliade citește Un om sfârșit la îndemnul prietenului său Haig Acterian („Are să-ți placă. Seamănă cu tine”). Nu doar că i-a plăcut, dar l-a și influențat, iar aceasta se observă în Romanul adolescentului miop și în Memorii. În Memorii, Mircea Eliade notează: „Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca și el eram timid, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți; ca și el uram școala și nu credeam decât în cele ce învățam singur, fără ajutorul profesorilor.” Citindu-l pe Papini, Eliade recitea capitole din Romanul adolescentului miop și avea impresia că paginile sale sunt copii ale celor scrise de Papini: „Am citit astăzi Omul sfârșit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt și eu sfârșit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini și capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovanni Papini. L-am urât și l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Și l-am iubit pentru că mi-a scris viața. (…) De acum va începe adevărata viață. Și adevărata luptă. Luptă împotriva lui Papini, a Lumii și a Demiurgului. Și lupta împotriva mea: cea mai crâncenă luptă … Papini mi-a fost cel mai neîndurat dușman și cel mai darnic prieten. M-am chinuit și m-am desfătat cetindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumină neașteptată s-a coborât în adâncurile sufletului meu”, scria Mircea Eliade în capitolul „Papini, eu și lumea”.

Giovanni Papini ne înfățișează aspectele relevante ale biografiei sale și experiențele sufletești pe care le-a încercat, care l-au încercat, folosind ca titluri de capitole denumirile unor tempouri muzicale: andante, appassionato, tempestoso, solemn, lentissimo, allegretto. Dacă viața are un sens el nu poate fi decât imanent vieții înseși, Giovanni Papini încercând să-i surprindă notele, tonalitățile, urmând, probabil, îndemnul lui Platon din Apărarea lui Socrate: „că nu este de trăit pentru om într-o viață necercetată”.

„Eu n’am fost niciodată copil. N’am avut copilărie”. Cu aceste propoziții începe cartea lui Giovanni Papini despre propria-i viață, începută în singurătate, o singurătate străbătută mai tot timpul de gânduri În această viață solitară, copilul, apoi adolescentul, Giovanni se refugia în lectură, adâncind tăcerea, dar sporind dorința de a cunoaște, de a ști. Câtă durere trebuie să se fi strecurat în sufletul său când la biblioteca publică i s-a spus că nu are vârsta necesară pentru a putea citi în sala de lectură. Odată acceptat începu să citească cu nesaț, cu bucurie, fără un plan dinainte stabilit, într-o căutare a neterminatului, a grandiosului, a totalității lucrurilor. Biblia, Hesiod, Tales, Calderon, Poema Cidului, sunt doar câteva repere pe calea avântului adolescentin de a cuprinde totul: „Toată viața mea, și după asta, a fost așa – un veșnic avânt spre tot, spre univers, pentru a recădea apoi în nimic sau după gardul unei grădini de zarzavat: o înlănțuire de ambiții uriașe și de renunțări prăbușitoare. Această scurtă istorie de ispite copilărești e una din tălmăcirile cu putință ale tainei vieții mele.” Stingher, lipsit de dragoste, fără noroc, Giovanni se simțea un adolescent „urgisit”, așteptând ziua când va fi ceva, iar ceilalți vor continua să fie nimic, „și când voi trece eu, toți mă vor privi și femeile frumoase vor avea o privire”. Peste câțiva ani, citindu-l pe Papini, Mircea Eliade scria: „Papini e urât, e spaimă, e miop. Eu voi fi frumos, voi vrăji femei. Voi avea pătrunzători și limpezi ochi” … Uneori disperarea lui Papini întrecea bucuria pe care i-o aducea lectura, tristețea sporea și-și îngropa „în somn dorurile nespuse și visele nehotărâte”.

Un sentiment de sfârșeală pusese stăpânire pe trăirile și pe gândurile tânărului care se întreba deseori dacă viața merită să fie trăită. Nu era totuși un pesimism radical, ci, după propria mărturisire, unul „sentimental, poetico-literar”. Ieșit din singurătate, Giovanni întâlnește un tânăr, Iulian, care-i va deveni prieten, amândoi descoperind împreună gândirea; deși apropiat de vanitatea lui Leopardi și de pesimismul lui Schopenhauer, tânărul Papini se avântă pe tărâmul filosofiei atras de monism, de credința în unitatea profundă a lucrurilor. Dar nu era un timp al stabilității, al certitudinii dobândite, era un timp al căutărilor, al bucuriei trecătoare , al dizolvării credinței altora într-un gest de răzbunare pe propria neputință.

Un moment luminos al încercărilor tinereții a fost apariția mult visatului ziar, „Il Leonardo”, publicație în care se întâlneau arta, literatura și filosofia, totul fiind „un amestec vesel, o răsturnare veșnică, o furie nervoasă”. Dar și acest vis dură puțin, autorul revenind cu obstinație la ceea ce numea nodul central al cugetării sale, fuga de realitate, o fugă determinată de neîmpliniri, de așteptări și năzuințe repede transformate în cumplite dezamăgiri. Din când în când vălul apăsător se destrăma lăsând să pătrundă încrederea, lumina, speranță. De unde veneau acestea? Veneau din frumusețea poeziei (Dante, Leopardi, Shelley, Baudelaire, Heine, Goethe, Poe, Novalis), a prozei Cervantes, Dostoievski, Stendhal), a muzicii (Bach, Beethoven, Wagner), din filosofie (Platon, Schopenhauer, Nietzsche, Stirner, Montaigne, Voltaire). Dar nu era numai vremea căutărilor livrești, era și anotimpul iubirilor, vremea în care „omul nu mai e singur și nu mai e cu totul al său”. Giovanni Papini nu este însă povestitorul iubirilor, deși recunoaște că a fost îndrăgostit, că nu i-au lipsit „chinurile nesiguranței, tulburările îndoielii, tristele așteptări”; i-a lipsit însă femeia ideală, și o recunoaște cu tristețe; femeile nu l-au corupt, dar nu l-au purificat, nu l-au abătut nicicum de la calea metafizicii.

Lumea trebuia schimbată din temelii, iar tânărul Papini simțea că poate inaugura o nouă eră: „Ca să-mi încep misiunea, trebuia să fiu eu însumi sigur de mine; să mă curăț și să mă ridic – să ajung la perfecțiunea morală și la sublimitatea intelectuală: să mă prefac în sfânt și în geniu!” Uneori avea certitudinea că toate chemările sale răsună în gol, că intențiile sublime se stingeau timpuriu, înainte ca sclipirile să apară pe firmament. Apropiata transfigurare a omului părea doar un vis al său plămădit din înflăcăratele lecturi din Divina Comedie și Faust, la care adăugă judecata de apoi, Dies Irae. Ca și în cazul altor încercări piscurile au rămas neatinse, semețe, trimițând spre pământ sclipirile lor: „Și astfel am ajuns încetul cu încetul să recunosc fățiș neputința mea și să svârl deoparte planurile divine și jurămintele eroice pentru a povesti cu melancolică seriozitate înfrângerea unui suflet.” Tot timpul simțea apăsarea neîmplinirii, a lucrului început cu entuziasm și sfârșit în blazare, lipsa certitudinilor, toate nefericirile îndemnându-l să se întrebe „Cine sunt deci?” Un om care caută să țină într-un suflet două suflete care nu se pot împăca, care mărturisește cu amărăciune „sunt sfârșit fiindcă am vrut să încep prea multe lucruri și că nu sunt nimic pentrucă am vrut să fiu tot.”

Dornic să cuprindă totul într-o privire, într-un gând, să trăiască într-o clipă intensitatea unei vieți, privind în urmă totdeauna cu dușmănie, cu gândul neîmplinirii, cu gândul la o viață trăită în afara autenticului, preocupat totdeauna să înțeleagă și să creeze, Giovanni Papini, prin tulburătoarea sa carte, vorbește despre fragilitatea unei conștiințe care nu acceptă un șir de nefericiri, ci caută un licăr de speranță. Un om sfârșit este o carte despre insatisfacție, dar insatisfacția poate fi negativă sau pozitivă. Insatisfacția negativă ține de o anume incapacitate, de o lipsă, de neîmplinire; este starea autorului veșnic nemulțumit de încercările sale care niciodată nu-l satisfac, el acumulând doar note pregătitoare, ciorne, proiecte care nu vor prinde contur. Insatisfacția pozitivă este a creatorului, a celui care adună retușuri, încercări, ciorne care formează o serie convergentă care apropie încercările de operă, unde insatisfacția fecundă face loc sentimentului de împlinire. O carte scrisă la 30 de ani, cititorul se întreabă, pe bună-dreptate, unde a încăput atâta suferință, unde, când s-au pierdut atâtea iluzii. Dar se naște o întrebare: fără iluzii ar fi putut scrie? Și nu gândim la iluziile obișnuite ale tinereții, ci la cele esențiale care guvernează gândurile, sentimentele, cuvintele, acțiunile.

Oare dacă lui Giovanni Papini i s-ar fi propus să-și aleagă un „dublu afectiv” din rândul filosofilor, pe cine ar fi ales? Pe Schopenhauer și pe Nietzsche nu pentru că erau printre cei asimilați amurgului filosofilor. I-ar fi plăcut să fie asemenea lui Heraclit, lui Platon, lui Socrate, lui Montaigne sau lui Pascal? N-a fost atras de întemeierea unui sistem filosofic, nici n-a urmat sistematic vreo doctrină, poate i s-ar fi potrivit mai bine asemănarea cu un moralist. Cum ar fi decurs o întâlnire cu Cioran?

Albert Camus spunea că singura problemă filosofică cu adevărat serioasă este de a ști dacă viața merită să fie trăită; paradoxal nimeni nu crede mai mult în sensul vieții decât cei care îl contestă. În timpurile moderne primul filosof care a vorbit în mod explicit despre sensul vieții a fost Friedrich Nietzsche, cel care spunea că majoritatea oamenilor nu se consideră indivizi; omul nu este individ decât în trei forme de existență: ca filosof, ca sfânt sau ca artist. În cazul lor viața are un sens, ei sânt artizanii propriului destin. Se pare că Nietzsche asociază noțiunea de sens al vieții cu o concepție puternică asupra individualității, care caracteriza gândirea sa, dar și epoca modernă. Viața nu are sens decât pentru cel care urmărește un scop, de aceea sensul vieții este un sens direcțional, care desemnează direcția mișcării. O viață care are un sens va fi totdeauna un parcurs cu o anume semnificație. Viața poate fi o primăvară, dar poate fi și o lungă iarnă siberiană; o filosofie a sensului vieții nu poate fi o filosofie a fericirii, pentru o filosofie a sensului vieții, fericirea este ceva rareori întâlnit. O filosofie a sensului vieții nu poate învăța cum se produce fericirea. Întreaga filosofie, întreaga viață se întemeiază pe speranță, pe articularea sensului.

La moartea lui Giovanni Papini, Eugenio Montale spunea despre scriitorul florentin că a fost „o figură unică, de neînlocuit, căreia îi datorăm cu toții ceva din noi.” Surprindea în aceste cuvinte tumultul unei vieți, zbuciumul neobositului căutător, frământările, curiozitățile și exaltările unui tânăr care dorea să cuprindă necuprinsul.

*În redactarea acestui text am folosit traducerea lui George Călinescu, cu ortografia vremii, apărută la Editura Cultura națională, 1923.