afloroaei-fabula-existentialaÎn urmă cu trei decenii, numărul pe noiembrie 1988 al publicației franceze „Autrement” se intitula A quoi pensent les philosophes. Nu era sub forma unei interogații, deși ar fi putut fi un incitant titlu. Totuși, la ce gîndesc filosofii? Au fost invitați să răspundă filosofi aparținînd mai multor generații, aparținînd curentelor și școlilor de gîndire, în așa fel încît să i se ofere cititorului o privire de ansamblu în care să se regăsească diversitatea și vitalitatea filosofiei zilelor noastre; sigur, au răspuns invitației redacției cu precădere filosofi din hexagon, fără intenția de a contura un specific francez, filosofia fiind tot mai puțin națională. Păstrîndu-și în mod necesar spiritul reflexiv și critic, filosofia rămîne constant interesată de etică, de politică, de artă, de știință, de religie, într-un joc al interogativității și al reflexivității, într-o neîncetată căutare a sensului. Dar în această căutare a sensului, filosofia deschide noi orizonturi, cuprinde noi cîmpuri, atît în planul scriiturii, cît și al noțiunii de operă filosofică. În deceniul al X-lea al veacului trecut a apărut Encyclopedie Philosophique Universelle, probabil ultima mare enciclopedie filosofică sub formă tipărită. Proiectul enciclopediei aducea în atenția iubitorilor de filosofie teme precum universul filosofic, noțiunile filosofiei, discursul filosofic și operele filosofice. Era primul dicționar al operelor filosofice, iar prin opere filosofice editorii nu înțelegeau numai cărți de metafizică și ontologie, nu numai filosofia primă, ci și numeroase filosofii secunde, noțiunea de operă filosofică deschizîndu-se către toate formele cunoașterii asupra cărora filosofia speculativă își exercită reflecția critică. De aceea nimeni nu ar trebui să fie surprins că în cele două tomuri despre operele filosofice va întîlni alături de Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger, Galilei, Einstein, Ricoeur, nume precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Van Gogh, Picasso, Cezanne, Debussy, Messiaen. Dacă Rabelais sau Montaigne au dreptul să locuiască în cetatea filosofilor, de ce nu ar avea același drept Papini sau Huxley? Cine ar putea nega incidența filosofică majoră a unor texte ca Divina Comedie, În căutarea timpului pierdut, Ulysse, Castelul sau Frații Karamazov?

Cunoscut pentru lucrări cum ar fi: Ipostaze ale rațiunii negative. Scenarii istorico-simbolice; Întîmplare și destin; Cum este posibilă filosofia în estul Europei?; Metafizica noastră cea de toate zilele; Privind altfel lumea celor ascunse, profesorul Ștefan Afloroaei ne propune o nouă carte de filosofie despre locul unde se întîlnesc mai multe drumuri: Fabula existențială. Cu privire la distanța dintre a trăi și a exista și alte eseuri, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, 2018, 232 p. Ștefan Afloroaei caută răspunsuri nu la întrebări și nedumeriri curente, ci la chestiuni care „par să scape preocupărilor și urgențelor noastre obișnuite”, iar reluarea acestor chestiuni își află de multe ori pretextul în scrierile sau imaginile lăsate spre reflecție de Nietzsche și Borges, de Eliade și Kawabata, sau de Kundera și Van Gogh. Nu este un simplu exercițiu în fața unor situații de viață, ci viața însăși, necesitatea de a înțelege o experiență existențială, în care „fabula” nu are înțelesul unei povestioare cu tîlc, ci „constituie locul de probare a unei existențe trăite, unde aceasta intră în dispută cu sine și se expune ca atare, se verifică «pe viu» ea însăși. Termenul păstrează pînă astăzi înțelesul de  reprezentație, curs al unor acțiuni, expunere pe o scenă.” Alăturările de nume amintite mai sus nu trebuie să surprindă, mai cu seamă că un paralelism între textul romanesc și textul filosofic datează de cîteva secole: a existat un cartezianism literar la sfîrșitul secolului al XVII-lea, o influență a lui Locke asupra romanului englez al Luminilor, au existat cupluri celebre: Swedenborg și Balzac, Claude Bernard și Zola, Bergson și Proust; Umberto Eco vedea în opera lui James Joyce un avatar al tomismului în epoca relativității einsteiniene, iar Ann Banfield a arătat strînsa legătură care unește romanele Virginiei Woolf de gîndirea lui Russel sau Whitehead.

Pentru mulți cuvîntul filosof a devenit unul atoateîncăpător, cum de altfel, din păcate, și filosofia, rău înțeleasă, se regăsește în nefericite și nepotrivite contexte; filosof nu este numai cel care predă istoria ideilor și explorează principalele sisteme filosofice. Înainte de orice filosoful trebuie să rămînă în mod esențial prieten al Sophiei văzută ca realizare spirituală a ființei, ca răspuns trăit, făcut în cel mai profund grad de autenticitate. Filosoful, și eseurile lui Ștefan Afloroaei o dovedesc cu prisosință, nu trebuie să părăsească interioritatea; ce este interioritatea? Este lumea pe care o poartă în el, pe care o purtăm în noi, și care se constituie din învelișuri încă relativ exterioare: mentalul, instrument de reflecție și de investigare, și psihicul, domeniu al planurilor subtile. Dar dincolo de acestea este Spiritul, ceea ce nu este reductibil la altceva, omul avînd șansa de a realiza plenitudinea Spiritului. „Lumea, o reprezentație dramatică”, „Proba celor irepetabile”, „Metafizica oaspetelui nocturn”, „Paradoxul celor desăvîrșite”, „Distanța dintre a trăi și a exista” sînt cîteva dintre titlurile capitolelor recentei cărți a lui Ștefan Afloroaei care caută să surprindă aventura umană cînd dincolo de pragul cuvintelor se deschide un spațiu al omului, iar deschiderea pe care o operează spiritul în om face din el un fiind în măsură să vorbească despre viața sa, să se întrebe asupra destinului și asupra enigmei conditiei sale: „Desigur, fabula unei vieți se poate reface cu fiecare experiență resimțită într-adevăr ca decisivă. Și poate să ia, pentru aceeași conștiință, variante imprevizibile sau neașteptate. Recunoașterea ei presupune o anumită distanțare de sine, disponibilitatea omului de a se privi la un moment dat ca și cum și-ar fi străin. În acest fel, poate constata cum percepția de primă instanță face loc multor iluzii, bunăoară să ascundă faptul că cele reale și cele aparente sînt într-o privință nonseparabile.”

A face operă de filosofie înseamnă a construi o arhitectură de concepte urmînd criteriul coerenței logice și al pertinenței în relațiile cu faptele, cunoașterea conturîndu-se din întîlnirea dintre experiența intuitivă și raționament, cel care reglează înlănțuirea logică a conceptelor; judecata propriu-zisă asumă rolul de mediator, asigurînd adecvarea conceptelor la realitățile experienței intuitive, totdeauna grație inteligenței care, în filosofie, se exercită sub forma rațiunii gînditoare. Cum altfel să scrii despre „Absență și însingurare”, adică despre tabloul lui Van Gogh, Scaunul lui Vincent? Despre un obiect obișnuit, plasat într-un spațiu comun. Un tablou despre absență, dar o absență care arată: „Scaunul gol din acest tablou lasă să se vadă ceea ce, de fapt, nu e vizibil: absența ca atare și însingurarea privirii. Aduce în prezență – dacă acceptăm un paradox – absența însăși. Probabil de aceea lucrurile obișnuite care se văd apar deodată neverosimile. Deși familiare și simple, de o banalitate elementară, te lasă ușor să resimți ceva straniu.”

Filosoful este inevitabil un martor al timpului său? Nu în mod obligatoriu. Poate ilustra sau polemiza cu mari direcții de gîndire care prind contur sau renasc într-un anumit timp-concept, cum ar fi cel al modernității, despre care se spune că nu ar fi tocmai prielnic interiorității. Filosofia își urmează calea, nu rătăcește neștiutoare, chiar dacă uneori în căutările sale desenează un cerc, unul al memoriei drumului, al revenirii gîndului asupra lui însuși. „Nu am întîlnit niciodată o mai mare fericire decît aceea pe care ți-o oferă filosofia, nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile lumii”, scria Michel Serres. Fabula existențială a lui Ștefan Afloroaei este unul dintre semnele că filosofia nu a epuizat întrebările, că nu este bucurie mai mare decît înțelegerea lumii în multitudinea înfățișărilor sale, că filosofia rămîne calea privilegiată spre înțelepciune.