Opera lui Tolstoi a fost supusă, încă din timpul vieții scriitorului, unui exercițiu critic mergînd de la a i se reproșa îngustimea și slăbiciunea gîndirii reflexive pînă la o venerație necondiționată, ambele viziuni, reductive, fiind lipsite de obiectivitatea necesară actului critic.
Într-o lucrare publicată în 1944, Filosofia lui Tolstoi, Vasile Harea susține că “negarea aptitudinilor lui Tolstoi pentru gîndirea abstractă nu e convingătoare. Sînt scriitori cu atitudini critice față de Tolstoi, care, totuși îi recunosc o puternică inteligență în domeniul gîndirii abstracte.” Autorul român caută să tempereze afirmațiile tranșante și deloc măgulitoare ale lui Nikolai Berdiaev la adresa lui Tolstoi, gînditorul rus fiind un admirator necondiționat al lui Dostoievski: “Este frapantă opoziția dintre Dostoievski și Tolstoi. Dostoievski este vestitorul revoluției spiritului care va avea loc, el e într-o dinamică de foc, într-o comunicare cu viitorul. În același timp el este un om al locului, a prețuit legătura cu tradițiile, a păstrat cele sfinte, a recunoscut Biserica și statul istoric. Tolstoi nu a fost niciodată un revoluționar al spiritului, el e un artist static, al existenței stagnante, în relație cu trecutul, nu cu viitorul, neavînd nimic de prooroc.” În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri la Presses Universitaires de France, între 1990-1998, este analizată și una din scrierile lui Tolstoi; nu un roman, ci meditația sa despre credință. Cunoscut pentru capodoperele sale Anna Karenina, Război și pace, Învierea, Sonata Kreutzer, Cadavrul viu, Lev Nicolaevici Tolstoi este și autorul unei tulburătoare meditații asupra rosturilor existenței vieții: Spovedanie, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere din limba rusă și îngrijire ediție: Anca Irina Ionescu, 2016, 160 p.
Spovedania lui Tolstoi începe sincer și abrupt, ca o adevărată mărturisire a necredinței sale: “Am fost botezat și crescut în credința creștină pravoslavnică. Mi-a fost propovăduită încă din copilărie și pe tot parcursul adolescenței și al tinereții mele. Dar la vîrsta de optsprezece ani, cînd am părăsit universitatea, după anul al doilea de studii, nu mai credeam în nimic din ceea ce fusesem învățat.” Încrederea în ceea ce fusese învățat, dincolo de opțiunea sa, era firavă; catehismul fără o “mraniță” hrănitoare și roditoare nu prinde rădăcini! De multe ori încrederea, presiunea exterioară, dorința de a fi “în rînd cu lumea” merg mînă în mînă cu un catehism căruia puțini îi urmează pașii din convingere și mai mulți îl urmează fără să-și explice de ce. Încetase să mai creadă în ceea ce i spusese în copilărie și totuși credea în ceva; în ce anume nu a putut spune nicicum, nici atunci nici mai tîrziu. Cu sinceritate mărturisește că zece ani a trăit după spusele colegilor de generație relativ moral: “Minciuna, hoția, depravarea de toate felurile, beția,violența, crima…Nu a exista nici o nelegiuire pe care să n-o comit.” După acești tulburi ani, au urmat alții în care a încercat să propună un sistem de învățămînt pentru mujici, utopie deplină, pentru ca mai tîrziu viața de familie să-l readucă la scris și să se ocupe de moșia de la Samara, ceea ce însă nu avea să-i aducă liniștea visată.
Se întreba tot mai des ce sens are viața lui și-și privea propria viață cu lehamite: “Starea mea sufletească de atunci s-ar putea exprima în felul următor: viața mea era un fel de farsă răutăcioasă și stupidă pe care mi-o juca cineva.” Bucuriile vieții îi par iluzii, amăgiri prostești, oricum într-o zi te va înghiți balaurul, amintind o fabulă orientală. Întrebîndu-se obsesiv asupra sensului vieții și ce va reține posteritatea din viața sa, Tolstoi caută răspuns în științele experimentale, în matematică, și în științele speculative, în metafizică. Filosofia nu a facut altceva decît să amplifice nedumeririle sale, multiplicînd și complicînd întrebările: “În căutarea răspunsurilor la întrebarea vieții, am trăit exact același sentiment pe care îl încearcă un om rătăcit în pădure. Am ajuns într-o poiană, m-am urcat într-un copac și am văzut clar spațiul infinit, dar am observat că acolo jos nu este nici o casă și nici nu poate fi; m-am dus în desișul pădurii, în întuneric, și la fel: casa nu e și nu e.” Negăsind el însuși un răspuns, Tolstoi invocă numele unor iluștri înaintași și căutători ai adevărului: Solomon, Budha, Socrate, Schopenhauer; singura certitudine a fost că depărtîndu-ne de viață aflăm adevărul! Sentimentul deznădejdii pune stăpînire pe un univers lipsit de certitudini, încît lui Tolstoi nu-i rămîne decît să invoce tînguirea Ecceziastului: “Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciuni! Ce folos are omul de toată truda lui cu care se trudește sub soare? Totul este deșertăciune și vînare de vînt.”
Tolstoi era nedumerit de ce chinuitoarele sale întrebări nu aveau ecou printre contemporanii săi; fiecare găsise o ieșire și viața nu li părea deloc o “farsă prostească”. Cunoașterea rațională nu-l putea apropia de pătrunderea rosturilor vieții adevărate, a celei dusă de “poporul simplu, truditor”; pentru a înțelege viața trebuia să trăiască o viață autentică: “am simțit cum viața urcă în mine, am simțit posibilitatea și bucuria vieții”, dar a intervenit iarăși căutarea răspunsului la întrebarea care este relația cu Dumnezeu: “Și din nou acest Dumnezeu rupt de lume și de mine s-a topit în fața ochilor mei ca un sloi de gheață, și iarăși nu a mai rămas nimic, și iarăși s-a uscat izvorul vieții. M-a cuprins disperarea și simțeam că nu-mi rămîne nimic altceva de făcut decît să mă omor. Și, ceea ce era cel mai rău, simțeam că nici asta nu pot să fac.” Aici Tolstoi întîlnește gîndul lui Pascal; despre ce Dumnezeu vorbea? Unul venit din conceptele sale sau unul al credinței? “Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac, al lui Iacob, nu Dumnezeul filosofilor și al înțelepților”, scria cu convingere Pascal. Acum Tolstoi îl căuta pe Dumnezeu fără de care viața nu are sens: “M-am întors la credința în acea forță care m-a creat și care vrea ceva de la mine; adică m-am întors la credința în Dumnezeu, în perfecționarea morală și în tradiția care conferă sens vieții. Și astfel, forța vieții a reînviat în mine și eu am început să trăiesc din nou.”
Căutările lui Tolstoi dau seamă de criza spirituală care marca viața sa căreia nu-i găsea un sens (“De ce trăiesc, ce se va alege de viața mea?”). Răspunsul l-a găsit în credință, în credința celor mulți, dincolo de orice speculație și de încercarea de așezare a credinței în tipare raționale. Spovedania este expresia artistică a sfîșierii individului în fața contradicțiilor vieții și ale credinței.
Taguri: credinta, spovedanie, Tolstoi