Domeniile predilecte de cercetare sînt gîndirea lui Carl Gustav Jung studiată în cadrul istoriei cunoaşterii în Europa, cît şi relaţiile interculturale între Germania şi Asia în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este autoarea volumului L’Inde vue d’Europe. Histoire d’une rencontre (1750-1950), Editions Albin Michel, 2005. A editat Les Sept Sermons aux Morts, de C.G. Jung, Presses Universitaires de Nancy, 1993; Passeurs d’idees religieuses entre l’Inde et l’Europe, Presses Universitaires de Strasburg, 2009; Devenir l’autre. Experience et recit du changement de culture entre Japon et l’Occident, Editions Piquier, 2011; Recherches germaniques; Art, sciences et psychologie. Autour du Livre Rouge, Universite de Strasbourg, 2011. Este coordonatoarea traducerii franceze a Cărţii Roşii a lui C. G. Jung, Le Livre Rouge, Editions L’Iconoclaste, 2011.
Eul-narator şi personaj
Bogdan Mihai MANDACHE: – Care este locul Cărţii Roşii în ansamblul operei lui C.G. Jung?
Christine MAILLARD: – Ceea ce este desemnat drept „Cartea Roşie” este un ansamblu de texte compus de Jung începînd cu 1914, bogat ilustrat, a cărui existenţă a intrigat mult timp atît cititorul operei psihologului, cît şi cercetătorul. Foarte diferit, prin stilul său, de restul producţiei autorului, deopotrivă povestire de fragmente de viaţă, discurs vizionar şi operă poetică, această operă constituie ea însăşi un univers, o lume de imagini, de idei şi de cuvinte, concepută şi realizată începînd cu 1914 şi a cărei producţie a fost întreruptă în 1930, în momentul în care Jung începe studiul aprofundat al alchimiei.
Pînă la publicarea, în 2009, a Cărţii Roşii în originalul german şi în traducerea engleză, singurul fragment accesibil a acestei părţi a producţiei lui Jung era textul celor Şapte învăţături către morţi (Septem Sermones ad Mortuos, 1916), difuzat de autor apoi reluat în volumul Erinnerungen, Traume, gedanken (Amintite, vise, g]nduri) în 1961. Comentariile pe care Jung însuşi le propune despre Cartea Roşie, în Amintiri, vise, gînduri, dar deopotrivă deja mai devreme în seminarul Analytical Psychology (1925), prezintă aceste texte ca reflexii doar ale experienţei interioare, trăite cu „personaje” întîlnite în cursul acestei investigaţii a inconştientului, dintre care pricipalele sînt Ilie, Salomea şi Şarpele, cît şi Philemon, „guru” al său, despre care Jung afirmă că aveau aproape valoare de entităţi „reale” – ceea ce este în consonaţă cu apropierea sa de realitate: „Wirklich ist, was wirkt!” – „Este real ceea ce produce un efect!”.
Prin temele pe care le dezvoltă, această „carte” formulează o întreagă serie de noţiuni şi de reprezentări care vor fi fundamentale în opera psihologului. Ea constituie un discurs, deopotrivă prealabil şi paralel, la o operă teoretică în gestaţie, în multe din dimensiunile sale: tipologia, care va face obiectul cărţii Tipuri psihologice (1921), schimburile între conştiinţă şi inconştient, teoria arhetipurilor, cea a simbolului, dublul nivel al subiectului – eu şi Sine -, sînt teme prezente în paginile Cărţii Roşii, la fel cum aici sînt enunţate premisele discursului asupra religiei pe care Jung îl va dezvolta pînă la eseurile din aniii 1940 şi 1950.
– Cartea Roşie este un document autobiografic, un document cultural, o carte psihanalitică?
– Cartea Roşie este o operă de o valoare documentară considerabilă. Dar ce fel de document? Înainte de toate, ea mărturiseşte despre o fază a vieţii autorului său, ca persoană privată şi ca personalitate creatoare. Această carte este în fine o mărturie excepţională asupra preocupărilor unei epoci a culturii europene, cea a sfîrşitului de secol, cu mişcările sale artistice, cu curentele sale de gîndire în emergenţă, cu întrebările sale asupra sensului şi asupra eticii.
Structurată pe amintire şi pe uitare, o autobiografie poate fi scrisă la capătul unei vieţi, aşa cum va fi cazul pentru Amintirile lui Jung, – al cărei statut „autobiografic” a fost pus în discuţie, pe bună dreptate – dar scriitura autobiografică poate să se situeze în imediatitatea experienţei, transcrisă treptat, în jurnalul intim în diferitele sale variante. Cartea Roşie, unde eul însuşi este deopotrivă narator şi personaj, nu prezintă decît fragmente de viaţă, şi nu reconstrucţia, fie şi parţială, a unei existenţe. Dacă nu este o „autobiografie” ca atare, ea are în schimb valoare de document autobiografic, aducînd percepţii asupra episoadelor printre cele mai marcante ale unei faze din existenţa autorului.
După 1900, cunoştinţele psihanalitice fac parte integrantă din numeroase discursuri autobiografice. Selectarea elementelor pe care subiectul autobiografic alege să le dezvăluie este tributară acestor noi cunoştinţe de care dispune. Situaţiile limită şi stările limită sînt obiect al multor povestiri, subiectul luîndu-se el însuşi drept cîmp de experimentare şi investigare psihologică. Sonu Shamdasani, editorul Cărţii Roşii, reconstituie contextele acestei auto-experimetări pe care Jung o practica cu el însuşi. Dar dincolo de această dimensiune psihologică care se impune evidenţei, Cartea Roşie este în proximitatea unei alte tradiţii a povestirii de viaţă, cea a autobiografiei spirituale, în care subiectul dă seamă de o experienţă cu caracter mistic, de o relaţie stabilită cu planul divin. Autobiografia spirituală este prezentă în diverse arii culturale; în spaţiul germanic îşi are rădăcinile în pietism, curent intern al protestantismului şi născut în secolul al XVII-lea, care institua povestirea de viaţă ca instrument de convertire concepută ca „nouă naştere”. Imaginile coborîrii în infern, ale eului prins de „spiritul profunzimilor” intrînd în singurătate în deşert, contribuie la a ancora povestirea de viaţă în proximitatea discursului mistic.
Dacă volumul Amintiri, vise, gînduri, elaborat în dialog cu Aniela Jaffe în ultimii ani ai vieţii lui Jung, viza să reconstituie mizele şi experienţele unei existenţe care se orientează către sfîrşit, şi este opera unui subiect liniştit sau cel puţin caută să treacă astfel, Cartea Roşie, în aspectele sale autobiografice, are ca funcţie să scrie episoade ale unei vieţi în mişcare şi în timp de criză, sub forma fragmentelor anecdotice, a reflecţiilor asupra trăitului şi mai ales eleborări estetizante urmărind să construiască „mitul personal” al celui care va face din această noţiune un stîlp al operei sale.
Pentru istoricul culturii, Cartea Roşie a lui Jung este deopotrivă un document de cel mai mare interes. Această carte „care nu este una”, cum o spune unul din primii săi comentatori, participă la venirea unei „modernităţi” noi în Europa, cu curentele sale artistice de avangardă, revoluţiile sale ştiinţifice şi evenimentele sale politice bulversante pentru ţările europene şi pentru lume.
– Cum vedeţi Cartea Roşie în contextul crizei cunoaşterii şi a valorilor din prima jumătate a secolului al XX-lea?
– De la apariţia Cărţii Roşii, cuvîntul cheie de „criză” este frecvent folosit pentru a defini proiectul general. În fond este textul unei crize individuale şi personale a autorului său. Dar este de asemenea o criză colectivă care este în joc, care afectează nu numai subiectul Carl Gustav Jung pentru diverse motive, din care ruptura de Freud, petrecută în 1913, este fără îndoială unul dintre cele principale, dar de asemenea Europa ca entitate politică şi ca purtătoare de civilizaţie, şi îndeosebi ţările de cultură germanică. Este de altfel unul din postulatele Cărţii înseşi: ceea ce este criza „mea” în calitate de criză a subiectului, afectează de asemenea, la un alt nivel de înţelegere şi de interpretare, colectivul, a se înţelege civilizaţia europeană în întregime. Discursul asupra Primului război mondial, recurent în Cartea Roşie, este exemplul cel mai elocvent în acest sens.
Expresie printre numeroase altele ale acelor vremuri de criză, Cartea Roşie este astfel o mărturie a profundelor puneri în discuţie a statutului limbajului şi subiectului pe care îl aduce această epocă, unde noţiunea de inconştient capătă un loc capital în viaţa intelectuală şi în proiectele terapeutice. Este o criză a limbajului care este la fundamentul, de exemplu, al celebrei Scrisori a Lordului Chandos (1902) a vienezului Hugo von Hofmannsthal, care va fi în anii 1910-1920 un actor major al discursului despre această criză a Occidentului pe care o vor descrie de asemenea şi alţi intelectuali ai Germaniei şi în Austria, precum filosoful-călător Hermann Graf Keyserling, cu care Jung va schimba o abundentă corespondenţă, sau Rudolf Pannwitz, autorul cărţii Criza culturii europene (Die Krisis des europaischen Kultur, 1917). Cartea Roşie este de asemenea martorul crizei valorilor care marchează anii 1910-1920, în posteritatea lui Nietzsche şi a „răsturnării tuturor valorilor”, şi în sfîrşit, a unei crize a reprezentărilor religioase ducînd la o ieşire din creştinism şi la ideea „sfîrşitului religiilor” sub forma lor confesională. Printre numeroasele discursuri asupra crizei pe care le-a produs prima treime a secolului al XX-lea, Cartea Roşie constituie răspunsul propriu al lui Jung, invenţia sa a modelelor noi pentru a ieşi din criză, modele care sînt fondate pe o subversiune a valorilor, şi enunţînd o gnoză pentru modernitate.
Ea este fondată pe întrebările: Cum se explică slăbiciunea creştinismului? Care este universul simbolic adaptat omului din prezent? Care ar fi sensul unei „noi religii” care să dea sens şi valoare omului contemporan? Cum, în contextul slăbirii certitudinilor enunţate de creştinism, poate fi redefinit binele şi răul, normele şi valorile?
Aceste întrebări traversează deopotrivă primele două cărţi, Liber primus şi Liber secundus, şi sînt de asemenea în miezul textelor reunite în a treia parte sub titlul de Prufungen („Încercări”); ele sînt expuse cu referire la neliniştile eului, în dialogul cu personajele (Ilie, Salomeea, Şarpele, Omul în roşu, Izdubar, Singuratecul…) care au valoare de psihicuri parţiale, ca şi prin discursul unul dintre cei mai importanţi dintre ei, înţeleptul Philemon, figură plămădită din conotaţii intertextuale. Aceste două probleme, cea a cunoaşterii şi cea a valorilor, sînt interdependente în Cartea Roşie, întrebările asupra formelor cunoaşterii şi validităţii lor condiţionînd aici reflecţia asupra categoriilor eticii, asupra a ceea ce este bine sau rău, şi asupra posibilităţii însăşi de a le defini.
Desenele sînt rezultate din propria experienţă vizionară
– Gîndirea lui C.G. Jung a fost marcată de curentele neo-gnostice ale primei jumătăţi de secol XX?
– Prezenţa gnosticismului şi a elementelor de gnoză este o constantă de-a lungul întregii opere a lui Jung, după 1916, dată a redactării Septem Sermones ad Mortuos. Acest text cu caracter literar este în întregime atipic în corpusul jungian aşa cum era cunoscut înainte de publicarea Cărţii Roşii. El a apărut într-o plachetă rezervată cîtorva apropiaţi, scriiitorul Jung luînd masca gnosticului Basilide. În versiunea textului publicat în a treia parte a Cărţii Roşii („Încercări”), locutorul va fi personajul Philemon, figură centrală a cărţii. Prezenţa insistentă a paradigmei gnostice la Jung se menţine pînă la studiile asupra alchimiei şi psihologiei religiilor în anii 1940 şi 1950. Jung posedă o incontestabilă cunoaştere a surselor accesibile timpului său ( el a dat numele său – „Codex Jung”- unuia din manuscrisele descoperite în 1945 la Nag Hammadi); opera lui Jung însoţeşte descoperirile majore ale gnosticismului de la începutul secolului al XX-lea pînă în 1945 şi ţine seamă de aporturile lor. El este familiarizat cu majoritatea studiilor importante asupra gnosticismului apărute în prima treime a secolului al XX-lea, cum ar fi cele al lui Adolf von Harnack despre Marcion, al lui Reitzenstein despre Poimandres, ale lui Wilhelm Bousset şi Hans Leisegang şi cu cele ale lui Hans Jonas, apărute în anii 1930-1950. În manieră generală, Jung dovedeşte o imensă cunoaştere în materie de esoterism şi de istorie a Tradiţiei, şi deci în măsură să stabilească conexiuni între mituri şi reprezentări venite din arii culturale foarte diverse, de altfel cu riscul unor asocieri arbitrare.
Dar dincolo de acest nivel înalt de informaţie pe care îl avea Jung asupra acestor subiecte, trebuie subliniată influenţa determinantă a anumitor lucrări în particular, care în general nu sînt citate în cercetările asupra operei sale, cum este cea a lui Georg Koepgen, Die Gnosis des Christentums (1939-1940), care se dovedeşte capitală pentru interpretarea sa asupra unei gnoze creştine începînd cu anii 1940, sau încă, mult mai curînd, cele ale istoricului religiilor şi teosofului G.R.S. Mead, care a fost secretarul Helenei Petrovna Blavatsky şi autor al traducerii Pista Sophia ca şi a unei lucrări de referinţă asupra gnosticismului, intitulată Fragments of a Faith Forgotten (1900), care a avut un important răsunet dincolo de cercurile teosofice.
Eclectismul surselor de la care şi-a luat Jung informaţiile, pluralitatea perspectivelor asupra fenomenului gnostic din care a făcut cîştigul său, au contribuit fără îndoială la a făuri specificitatea perspectivei sale asupra acestor subiecte.
Practic, Jung nu propune numai studii despre gnosticism ca obiect. El foloseşte elemente ale gnosticismului, ca şi alte arii culturale şi religioase, prin analogie, în sprijinul modelului său de a explica psihicul, după o metodă de analiză a produselor inconştientului pe care el o numeşte „amplificare”: aceasta constă în a asocia unui produs al inconştientului elemente mitologice prezentînd un raport de analogie cu reprezentarea în discuţie. Lectura sa asupra gnosticismului istoric ca şi a diverselor forme de gnoză este net orientată: propunînd o interpretare psihologică a miturilor gnostice, a căror validitate de altfel trebuie interogată, el dă acestor construcţii o valoare originară, şi face fundamentul unei tradiţii proprii Occidentului, al cărei moştenitor putea să se considere. În acest sens se exprimă în „Amintirile” sale: „Mi-a trebuit mai întîi să stabilesc probe convingătoare pentru ceea ce exista o prefigurare istorică pentru experienţe interioare, şi nu puteam răspunde la întrebarea: „Unde se găsesc presupoziţiile mele în istorie?” Dacă nu reuşeam să reunesc astfel de probe, nu aş fi fost niciodată în măsură să confirm ideile mele”.
– Care este importanţa imaginii în Cartea Roşie? Jung cunoştea limbajul secret al mandalei?
– Cartea Roşie este bogat ilustrată. Aceste ilustraţii, despre care se spune că sînt de mîna lui Jung (ele nu sînt semnate) au un caracter puternic simbolic şi se spune că sînt rezultate din propria experienţă vizionară. Va aparţine istoricilor artei să se aplece asupra producţiilor picturale ale lui Jung, pe care el refuza în mod expres să le considere ca fiind „de artă”. Amintim aici afinitatea lor cu simbolismul contemporan, cu Odilon Redon în particular, pe care Jung îl cunoştea şi care afirma că „totul se crează prin supunerea docilă a ceea ce vine din inconştient”. În 1911, cu trei ani înainte de a începe lucrul la Cartea Roşie, apărea eseul „Despre spiritual în artă” de Kandinsky, în timp ce Piet Mondrian, în acelaşi an, picta tripticul „Evoluţie”, reprezentînd Trinitatea în cele trei faze. În contextul acestei legături între artă şi spiritualitate se situează producţia iconografică a lui Jung.
Imaginea are o importanţă primordială în Cartea Roşie, dincolo de iconografia însăşi. Gîndim aici la imaginile simbolice prezente în textul însuşi şi la teoria simbolului care este dezvoltată aici.
– Ce loc ocupă gîndirea orientală, gîndirea indiană în opera lui Jung?
– Opera lui Jung este un exemplu al remarcabilei interacţiuni între Asia şi Europa în primele decenii ale secolului al XX-lea, marcate de numeroase călătorii ale intelectualilor şi scriitorilor în Asia, din care unul dintre cele mai celebre este, fără îndoială, călătoria lui Hermann von Keyserling, cel care a fost numit „filosoful călător” care va face un înconjur al lumii în 1909-1910 şi pe care îl va povesti în Jurnal de călătorie al unui filosof.
Dar Jung este de asemenea moştenitor al unei tradiţii mult mai vechi de deschidere către gîndiri şi spiritualităţi asiatice în spaţiul germanic, care coboară cel puţin către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, avînd drept figuri pe Johann Gottfried Herder şi Wilhelm von Humboldt, care s-au întrebat asupra pluralităţii lingvistice şi culturale a umanităţii în cadrul marilor filosofii ale Istoriei pe care le-a produs perioada din jurul anului 1800.
În ceea ce priveşte relaţia sa cu Asia, opera lui Jung mi se pare interesantă dintr-un dublu motiv: el va încerca să se facă interpretul, pentru cititorul european, al textelor şi reprezentărilor asiatice şi acesta este un obiectiv afişat al demersului său: „Intenţia mea este de a face să intre în cîmpul experienţei psihologice occidentale idei care sînt străine modului nostru de a gîndi”, va scrie el într-unul din eseurile sale, arătînd astfel că alteritatea acestor civilizaţii, diferenţele lor sînt ceea ce îl interesa; cunoştinţele pe care le-a dobîndit asupra acestor civilizaţii nu vor rămîne fără influenţă asupra concepţiilor pe care le va dezvolta ca psiholog, în viziunea sa asupra eului (şi a Sinelui), a inconştientului, a feminităţii, dar de asemenea a terapiei şi în sfîrşit, şi foarte important, asupra concepţiilor despre religie şi despre ideea pe care şi-o face despre o formă a „religiozităţii” care va veni pentru Occident.
Jung va consacra Indiei cel mai amre număr de texte, şi în special eseuri precum „India, o lume precum cea din vise” şi „Ceea ce ne poate învăţa India”, amîndouă din 1939, reflecţii născute din observaţiile din timpul călătoriei sale în India din 1938.
„În fapt, universul conceptual indian constituie pentru mine un mijloc de a lumina semnificaţia anumitor experienţe individuale”, scria în 1932 în seminarul despre yoga Kundalini. Frază interesantă atunci cînd se întreabă despre dialogul culturilor, pentru că este una din puţinele în care Jung explicitează miza schimbului său cu civilizaţiile. India, se spune aici, poate lumina producţiile inconştientului care nu pot fi înţelese doar prin referinţa la ceea ce este cunoscut în mod cultural. Cultura politeistă a Indiei de exemplu îi permite să conceptualizeze propriul model al unei conştiinţe multiple, plurale, pe care eul are misiunea de a o centraliza.
Un politeism al valorilor
– Vă rog să faceţi cîteva remarci asupra muncii de traducere în franceză a cărţii lui Jung. Ediţia franceză şi expoziţia de la Muzeul Guimet au avut succes?
– Din motive de ordin lingvistic, transpunerea Cărţii Roşii în limba franceză pune probleme diferite faţă de cele pe care le întîlnesc traducătorii într-o limbă germanică, şi ea reprezintă deci o sfidare importantă din mai multe motive. Compozit şi polifonic, universul textual al Cărţii Roşii face să coexiste mai multe nivele şi registre ale discursului, de la cel mai trivial la cel mai rafinat. Scriitura face apel la diverse genuri literare, şi în primul rînd la triada tradiţională a epic-narativului, a liricului şi a dramaticului; în însăşi interiorul acestor categorii, elemente evocînd genuri particulare, cum ar fi literatura fantastică, povestirea, fabula, romanul popular. Textul comportă deopotrivă dezvoltări cu caracter speculativ, în general concentrate pe cîteva paragrafe bine delimitate. În sfîrşit, bogata intertextualitate, larg împrumutată în domeniul germanic (Goethe, Schiller, Holderlin, şi mai ales Nietzsche), contribuie de asemenea la acest caracter polifonic al Cărţii, care face de altfel apel la frecvente reminiscenţe biblice.
Lexicul din Liber novus este astfel, în parte, compus din creaţii verbale, ca în cazul noţiunilor, importante în text, de „Ubersinn” („supra-sens”), „Vordenken” („pre-gîndire”), „Einzelsein” („fiinţă unică”, sau „fiinţă-unică-separată”), recurente de-a lungul celor trei părţi principale ale cărţii, ceea ce marchează importanţa lor fondatoare în cîmpul noţional propriu Cărţii Roşii. Traducătorii au ales să păstreze acestor termeni natura lor de creaţii şi prin aceasta să prezerve caracterul inovator al limbajului autorului, fără a le transpune în termeni lexicalizaţi în franceză.
Publicul francez pare să fi fost receptiv la apariţia acestei cărţi şi la expoziţia de la Muzeul Guimet care a primit numeroşi vizitatori.
– C.G. Jung a fost preocupat de alchimie. Madalele lui Jung sînt asemănătoare emblemelor lui Michael Maier? Sînt influenţe/prezenţe alchimice în Cartea Roşie?
– Anumite iamgini figurînd în Cartea Roşie sînt reprezentări circulare, care par să amintească mandala asiatică, dar care, în realitate amintesc de asemenea alte figuri, mai ales cele provenite din imaginarul ştiinţific al biologului şi artistului Ernst Haeckel, care, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, studiase meduzele şi realizase numeroase picturi de forme circulare, pentru a răspîndi teoriile sale. Trebuie deci să ne ferim să vedem în mandalele Cărţii Roşii o simplă „imitaţie” a unei forme asiatice, cu atît mai mult cu cît Jung indică faptul că el a produs primele mandale în mod spontan. Oricum, aceste figuri rezultă la Jung dintr-un proces de hibridare complexă, între forme orientale şi occidentale, şi de asemenea între arte, ştiinţe şi spiritualitate.
– Alchimie, hermetism, raţionalitate, inconştient, profunzimi, astrologie. Sînt acestea scări, simboluri ale unei noi relaţii ale oamenilor cu lumea divină? Care este mesajul lui Philemon?
– Personajul Philemon are un statut particular în Cartea Roşie. El apare în a doua parte a Cărţii (Liber secundus), şi expune o viziune a cunoaşterii şi valorilor.
Cartea Roşie postulează astfel posibilitatea unei alte surse de cunoaştere decît cea care este dată de discursurile dominante, legate de „spiritul acestui timp”. În această perspectivă, Cele şapte învăţături către morţi rostite de Philemon în ultima parte a Cărţii („Încercări”) sînt un cuvînt care vine din acest „spirit al profunzimilor”; cunoaşterea pe care o răspîndesc ele are o funcţie compensatorie (idee care va rămîne foarte importantă în gîndirea lui Jung) în raport cu „spiritul timpului”, ele postulînd o altă posibilitate de cunoaştere decît cea care vine din abordările ştiinţei.
Această cunoaştere este cunoaşterea numită „simbolică”. Ceea ce este aici în joc este o nouă atitudine cognitivă, ceea ce face să ţîşnească ceea ce este ocultat în percepţia obişnuită: interlocutorii eului în Cartea Roşie, emanaţii ale acestui spirit al profunzimilor, au sarcina de a expune această nouă poziţie, această cunoaştere al cărei vector nu este conceptul sau ideea, ci simbolul. Mai multe pasaje din Cartea Roşie sînt consacrate definirii a ceea ce este simbolul, mult diferit de simplul semn: „ Simbolul este cuvîntul care iese din gură, care nu se rosteşte, ci se ridică din adîncul Sinelui, ca un cuvînt al forţei şi al nevoii, şi se aşterne neaşteptat pe limbă. Este un cuvînt uimitor care poate părea nesăbuit, dar care poate fi recunoscut ca simbol după faptul că este străin de spiritul conştient. Dacă acceptăm simbolul este ca şi cum s-ar deschide o uşă care duce într-un nou spaţiu de a cărui existenţă nu ştiam nimic mai înainte.”
Ceea ce deschide asupra enunţării unei alte valori, cea a ospitalităţii către zei, în diversitatea lor, care este enunţată în mitul lui Philemon şi al lui Baucis din finalul Liber secundus. Jung reia aici mitul acestui vechi cuplu, aşa cum se încarnează la Ovidiu, apoi în al doilea Faust al lui Goethe şi despre care va aminti că deschid poarta zeilor deghizaţi în călători obosiţi şi prăfuiţi şi pentru care ei sacrifică ultima gîscă pe care o aveau.
Philemon zise: „Aici, o Stăpîne, eşti în lumea oamenilor. Oamenii s-au schimbat. Nu mai sînt nici robii, nici înşelătorii zeilor şi nici jeluitori în numele tău, ci ei le oferă zeilor ospitalitate.”
Acest simbol al unei noi relaţii a oamenilor cu lumea divină, care se defineşte prin ospitalitate, primirea străinuluui, a alterităţii, este în strînsă relaţie cu ideea de politeism al valorilor, care va fi centrală în Cele şapte învăţături către morţi. Învăţăturile propun o critică acerbă a monoteismului ca atitudine psihologică, care simbolizează excluderea a tot ceea ce face bogăţia şi diversitatea existenţei, „monotonoteismul” în sensul înţeles de Nietzsche, şi care este amputarea întregii părţi inconştiente a psihicului. Politeismul despre care este vorba în Cartea Roşie este un politeism al valorilor, fundament al atitudinii de primire a religiei celuilalt. Prin această dimensiune, Cartea Roşie a lui Jung îşi găseşte astăzi întreaga actualitate şi va avea numeroşi cititori.
Taguri: Carl Gustav Jung, Cartea Roșie, Christine Maillard