Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice, învățătura lui influențând în mod decisiv gânditorii mistici islamici suniți și șiiți, el fiind la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este practicat încă de milioane de musulmani. Nu a fost la originea vreunei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moștenirea din generație în generație.

Ibn Arabi (1165-1240) a fost un cunoscut filosof, mistic, un deschizător de drumuri în ale esoterismului, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite orașe iberice și din Maghreb. În anul 1201 a părăsit definitiv Peninsula Iberică alegând alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stârnească atâta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse până atunci. A călătorit în Egipt, Siria, Irak, Anatolia, în anul1 225 instalându-se definitiv la Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său câte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tânărul Ibn Arabi a avut o viziune în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta el frecvent, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras

din tumultul vieții optând pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întâlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice. A învățat de la maeștrii sufi andaluzi, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința în sensul nobil al termenului, abnegația, simplitatea, toate acestea conferindu-i lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat multe de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri, care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegându-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului târziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă a cunoscut două ediții în limba română, sub numele de Cartea înțelepciunii, în traducerea lui Ilie Iliescu, apărute la Editura Herald. De…

Mai mult...

Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice. Învățătura lui a influențat în manieră decisivă gînditorii mistici islamici suniți și șiiți; este la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este încă practicat de milioane de musulmani.

Ibn Arabi (1165-1240) este un celebru filosof, mistic si esoterist, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite centre iberice și din Maghreb. În anul 1201 a parăsit definitiv Peninsula Iberică alegînd alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stîrnească atîta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse pînă atunci. A călătorit succesiv prin Egipt, Siria, Irak, Anatolia, pentru ca în 1225 să se instaleze definitiv în Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său cîte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tînărul Ibn Arabi a avut o viziune pregnantă în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta cu insistență, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din

tumultul vieții optînd pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întîlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice excepționale. A învățat de la maeștri sufi andaluzi pe care i-a întîlnit, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința, în sensul nobil al termenului, abnegația, simplicitatea, iar toate acestea îi confereau lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat mult de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri mistici care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegîndu-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tîrziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Ibn Arabi a scris numeroase lucrări, unele rămase încă în manuscris, al căror studiu și comentariu dau elan școlii teosofice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sînt al-Futuhât al-Makkiya și…

Mai mult...