Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”.

Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge) Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina

ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Doamna cu licorna: Atingerea…

La capătul unei vieţi de căutări, Siddhartha, eroul povestirii lui Hermann Hesse, îi destăinuie lui Govinda unul dintre gîndurile pe care le-a aflat: „înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvîrşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui, nici să o propovăduieşti.”

Mitologiile, basmele, poveştile conţin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale, în plante, oameni care iau diverse înfăţişări fie pentru a-i încerca pe alţii, fie pentru a scăpa unei soarte potrivnice; Muma-Pădurii, scorpii şi gheonoaie îi transformă pe oameni pedepsindu-i pentru că nu le-au dat ascultare. Orbiţi de o raţionalitate ce se vrea atotstăpînitoare, dar de multe ori îşi arată lacunele, oamenii de astăzi, avînd ca vrăjmaş de căpetenie „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu), nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care a fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului. Metamorfozele lui Ovidiu povestesc în cele 15 cărţi scrise în hexametri dactilici istoria lumii de

la ieşirea din haos pînă la epoca apoteotică a lui Iulius Cezar; Ovidiu ordonează istoriile metamorfozelor potrivit marelui plan poetic îmbinînd abundenţa expresiei, pitorescul, plasticitatea, realismul, rezultînd o operă în care ilustrul romanist, Pierre Grimal, vedea „un veritabil compendiu al mitologiei greceşti, căreia îi corelează, în măsura posibilităţilor, valenţele legendare romane. Tema generală a acestui poem este straniu aleasă: Ovidiu a vrut să schiţeze o imensă frescă ce să reprezinte transformările suferite de-a lungul timpului de către lucruri şi fiinţe; pe fundalul acestor tablouri pitoreşti, se creionează o concepţie împrumutată filosofiei pitagoreice, ideea că universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.” Operă indefinibiă, Metamorfozele sînt deopotrivă poem didactic, epopee, succesiune de epyllia elenistice, unite de o derulare cronologică, de la naşterea lumii pînă…

Neobosit căutător, nemulţumit de ceea ce-i oferea „autoritatea ştiinţifică” a timpului său, conducîndu-se după deviza „Alterius non sit, qui suus esse potest/Să nu fie al altuia ceea ce poate fi al tău”, Paracelsus este una dintre figurile luminoase ale Renaşterii, greu însă de înţeles pentru cel care nu a pătruns tainele fascinantei spiritualităţi medievale, cu luminile şi umbrele sale.

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi

demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.” În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea…

Istoricii artei sînt unanimi în aprecieri cînd se discută despre cele trei gravuri ale lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolie; nu totdeauna sînt de acord în ceea ce privește "unitatea spirituală", ele simbolizînd trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice și intelectuale

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor: Iată, pe ultimul locAutorul care vă arată fața;Și în acest veșmînt ce-l poartăImaginea sa apare în lume.Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.Tu ai să-l găsești în scrierile lui. Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus: Bătrînul Democrit, sub copac,Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:În jurul lui, suspendate, se văd corpuriDe pisici, cîini și alte asemenea creaturi,Cărora le face disecție,Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.Deasupra capului său se vede cerulȘi Saturn, domn al melancoliei. Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul

al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard "denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă." Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: "M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu…

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale.

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază", gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: "Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare." Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au

scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul "Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea..." Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea…

Relația lor este dialectică, bazată pe o paritate completă a statutului bărbatului și a femeii", scrie Arturo Schwarz. Studiile sale sînt o frumoasă și convingătoare pledoarie pentru armonia valorilor spirituale prezente în cabală și în alchimie, amîndouă sistemele înțelegînd că scopul existenței este cunoașterea de sine, proces în care animus și anima se întîlnesc într-o complementaritate care dă sens aventurii umane.

De-a lungul secolelor, Cabala și Alchimia au fost subiectul unor lecturi și interpretări eronate, de cele mai multe ori din dorința de a specula senzaționalul dincolo de litera și spiritul textului. Un autor care pune în lumină strînsele corespondențe între aceste două sisteme mistico-filosofice, cabala și alchimia, este Arturo Umberto Samuele Schwarz (n. 3 februarie 1924, la Alexandria, în Egipt, într-o familie cu origini evreiești), cunoscut pentru cărțile sale de eseuri și studii despre cabală și alchimie, cărțile de versuri, cărțile despre scriitorii și pictorii dadaiști și suprarealiști (Marcel Duchamp, Andre Breton, Man Ray, Jean Arp); a fost și un cunoscut colecționar, cea mai mare parte a tablourilor sale fiind donată muzeelor din Roma, Ierusalim și Tel-Aviv. În anul 1998 Președintele Italiei i-a conferit Medalia de aur pentru merite culturale, iar în anul 2006 a primit premiul pentru poezie Frascati. La o privire fugară cele două sisteme au puține în comun; totuși  amîndouă sînt învățături esoterice animate de voința universală de a atinge o înțelegere totdeauna mai profundă a eului; în ambele cazuri, nevoia cognitivă este motivată de convingerea că

transformarea eului nu se poate realiza fără cunoșterea sinelui. Cum să convingi că alchimia și cabala fac posibilă înălțarea la cunoașterea mistică a naturii divine cînd una este asimilată transformării plumbului în aur, iar cealaltă este percepută ca un ansamblu de texte obscure și incoerente. La percepția eronată a contribuit și continuă să o facă abundența de scrieri mediocre despre cele două sisteme. Pentru a readuce în lumină înțelesul începuturilor cabalei, Arturo Schwarz crede că sînt cîțiva autori de neocolit: Gershom Scholem, Isaiah Tishby, Moshe Idel și Charles Mopsik. În ce privește alchimia, orice drum începe cu distincția între alchimia spirituală și forma sa dezvăluită, alchimia operativă, dar și cu lecturile fondatorilor Zosimos din Panopolis și Maria Evreica; alchimia este dificil de înțeles fără contribuțiile unor gînditori moderni cum ar fi Marcelin Berthelot, C.G. Jung, Raphael Patai, Henry Corbin. Termenul…

Flaubert și-a iubit cartea despre Anton afirmînd: "În Sfîntul Anton am fost eu însumi sfîntul Anton", sau "Ispitirea a fost pentru mine și nu pentru cititor". Altfel nu ar fi purtat-o în gînd trei decenii, și nu ar fi scris trei versiuni.

Antonie nu a părăsit Tebaida decît de două ori, pentru a încuraja creștinii din Alexandria persecutați de Maximin și pentru a interveni contra arianismului; a petrecut 80 de ani în deșert, luptînd cu diavolul și cu demonii. Stau mărturie însemnările lui Atanasie folosite din plin de Flaubert în descrierea chinuitoarei nopți, de la crepuscul la revărsatul zorilor, care constituie substanța poemului în proză Ispitirea sfîntului Anton. În întunecimea nopții Anton meditează asupra vieții sale jalnice de "martiriu continuu"; departe de lume, în mica și modesta sa colibă simte cum se întinde o umbră pe pămînt: "E Diavolul, care stă sprijinit în coate de acoperișul colibei, adăpostind sub cele două aripi ale sale - ca un liliac ce și-ar alăpta puii - cele Șapte Păcate Capitale, ale caror capete schimonosite se zăresc nedeslușit." În vremea lui Anton, numărul păcatelor sau al gîndurilor era opt: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia; ulterior, Grigorie cel Mare înlocuiește acedia cu inuidia și scoate trufia din lista celor opt; pentru primii monahi faptul că aceste gînduri ne tulbură nu ține de noi, dar faptul că pot veni mai devreme sau

mai tîrziu ori că stîrnesc sau nu patimi ține de noi. În lunga noapte a ispitirii, Anton se crede în Alexandria, vede Farul și porturile, palatele ptolemeilor, Museumul, Timoniumul, cetele de călugări răzvrătiți din Tebaida care se răzbună pe lux, rup carți căci nu știu să citească; apoi întîlnește părinții din Sinodul de la Niceea, Constantin îi pune diadema pe frunte, participă la un ospăt fastuos cu Nabuconodosor, apoi dintr-o dată ... liniște ... în jurul său. Dar demonii revin și în fața colibei se înfățișează în întreaga-i splendoare Regina din Saba: Ah! frumosule ermit! frumosule ermit! sînt la capătul puterilor! Noaptea plîngeam cu fața la perete. În cele din urmă lacrimile mele au făcut două mici găuri în mozaic, ca bălțile de apă de mare pe stînci, căci te…

Literatura iudeo-creștină a dezvoltat o reflecție antropologică interesantă asupra noțiunii de viciu și a deschis o perspectivă spirituală care depășește considerațiile morale asupra binelui și răului.

Ispitirea Sfîntului Anton este titlul sub care sînt cunoscute tablourile sau gravurile semnate de Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch, Matthias Grunewald, Paul Cezanne, Domenico Morelli sau Salvador Dali, pentru a aminti doar cîteva nume ale celor care au transpus plastic încercările prin care diavolul voia să-l abată pe Sfîntul Anton de la calea credinței și smereniei. Dar Ispitirea sfîntului Anton este și titlul unui cunoscut poem în proză semnat de Gustave Flaubert, scriere mult iubită de scriitorul francez. Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: "În fund, de ambele părți, pe fiecare dintre coline, două capete monstruoase de diavoli, pe jumătate cu trup de om, pe jumătate cu trup de munte. În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...) E un ansamblu ce colcăie, mișună și ricanează, în chip grotesc și năvalnic, sub bonomia fiecărui detaliu. (...) În ceea ce

mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el..." Flaubert avea atunci 24 de ani, iar pictura lui Bruegel îl va obseda aproape trei decenii. Scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, dar prietenii o consideră o nereușită: "Socotim că trebuie să arunci totul în foc și să nu mai gîndești niciodată la asta!" Flaubert renunță pentru un timp și va începe să scrie Doamna Bovary, dar la puțină vreme după acel episod va vizita nordul Africii, va păși pe locurile unde cu veacuri înainte trăise sihastrul Antonie. Convins că prietenii i-au judecat cartea cu ușurință, Flaubert reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870 într-o scrisoare adresată domnișoarei Leroyer de Chantepie să mărturisească: "În ciuda necazurilor în care mă zbat, sînt…

Avînd lecturi din vaste arii culturale, Solomon Marcus a putut, cu abnegație, talent și dăruire, să ofere adevărate enciclopedii culturale, cărți care configurează concludent lumea intelectuală a ultimelor șase decenii, totdeauna într-o vie raportare la cultura de pe alte meridiane.

Fără îndoială, Parmenide a fost cel care a angajat filosofia, cunoașterea, pe calea eternei reîntoarceri asupra ei însăși: "Mi-e totuna, de unde voi începe, căci acolo mă voi întoarce iarăși". Este un drum care merge către lumină, lăsînd deoparte tainițele întunecate, cărările bătătorite de ignoranță. Dar drumul cunoașterii nu este nicicum unul liniar, care merge către ținta sa pe o cale lipsită de capcane și încercari. Mai curînd, drumul urmează o curbură, întîlnește o indecizie, o bifurcație în care alegerea este determinantă, dar dificilă. Urmînd totdeauna acea linie curbă, gînditorul reface drumul la care visa Parmenide, acela de a ajunge prin repetate rotiri la a crea o sferă, un inel al inelelor cum avea să spună peste veacuri Nietzsche. Poate că acesta este drumul gîndirii, din cerc în cerc constituind istoria filosofiei. Este ceva asemănător viziunii lui Robert Fludd exprimată în gravura Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, care în pragul modernității prezintă universul ca imagine a unei lumi arhetip, Monada divină universală care zămislește toate sferele macrocosmosului și ale microcosmosului după raporturi armonice care arată că Dumnezeu este în toate, că

la întretăierea zilei și a nopții este un aleph luminos, Aleph lucidus al lui Fludd. Cu asemenea gînduri despre cunoaștere, despre universalitate te apropii de impresionantul volum al lui Solomon Marcus Paradigme universale, ediție integrală, Editura Paralela 45, colecția "Sinteze", 2011, 1104 p. Sînt reunite cele cinci cărți anterioare apărute la aceeași editură; segmentarea cunoașterii după criteriul paradigmelor universale este propusă, precizează Solomon Marcus, nu pentru a înlocui separarea pe discipline "ci pentru a o suplimenta pe aceasta din urmă, pentru a ne apropia de o înțelegere a unității lumii și cunoașterii, pentru a descoperi numitorul comun al unor fapte și fenomene care altfel pot să pară copleșite de specificitatea lor și, de aceea, aproape imposibil de cuprins". Solomon Marcus și-a organizat cartea în mai multe grupe de paradigme, din care amintim: înțelegerea, didacticul, intelectualul, spiritul critic, universitatea, modernitatea,…

În debutul cărţii Mitul lui Sisif, Albert Camus se întreba dacă viaţa merită să fie trăită, întrebare care pentru noile generaţii înseamnă dacă viaţa poate avea un sens. Rîndurile care urmează nu sînt despre Albert Camus, dar amintirea numelui său se regăseşte în sensul pe care l-a dat vieţii şi filosofiei un gînditor francez recent plecat dintre noi: Jean-François Mattéi (n. 9 martie 1941, Oran – m. 24 martie 2014, Marsilia).

A predat filosofia greacă şi metafizica la Universitatea „Sophia Antipolis” din Nisa, a fost membru al Institutului Franţei; este autor al unei impresionante opere filosofice, din care amintim: L’Etranger et le Simulacre, PUF, 1983; L’Ordre du monde, PUF, 1989; Platon et le miroir du mythe, PUF, 1996; La Barbarie intérieure, PUF, 1999; Heidegger et Holderlin, PUF, 2001; Le regard vide, Flammarion, 2007, premiul Montyon al Academiei Franceze; Le Sens de la demesure, Sulliver, 2009; Jorge Borges et la philosophie, Ovadia, 2010. A fost coordonatorul volumelor III (Les Oeuvres philosophiques) şi IV (Le Discours philosophique) din monumentala lucrare L’Encyclopedie philosophique universelle, PUF, 1992 şi 1998. Orice gîndire şi orice operă originală se înrădăcinează într-o limbă, într-un trecut şi într-un pămînt, dar această înrădăcinare nu exclude deschiderea spre universal, dar nici nu îi dă dimensiunea „actualităţii”; adevărata filosofie, susţinea Jean- François Mattéi, este „inactuală”, ceea ce aminteşte formularea eliptică a lui Parmenide: „Mi-e totuna de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăşi”. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege şi formularea lui Whitehead care afirma că întreaga filosofie occidentală este o

notă în subsolul unei pagini scrise de Platon, filosoful de la care Jean-François Mattéi a plecat în demersul său pentru a reveni iarăşi ... Platon a criticat sever în mai multe rînduri mitologii, făcătorii de poveşti, ca şi poeţii, dar orice cititor al său nu poate fi decît uimit de importanţa şi bogăţia miturilor platoniciene, el propunînd un alt tip de învăţătură care priveşte datele profunde ale existenţei umane şi ale realităţii cosmosului: originea sufletului (Timaios), originea cunoaşterii (Phaidros), originea interogaţiei filosofice (Republica - mitul peşterii), mitul cosmogonic (Phaidon), iniţierea în frumos (Banchetul). Studiind miturile platoniciene, Jean-François Mattéi a încercat să urmeze o cale diferită „arătînd că pentru Platon dialogul era legat de o dramatizare a existenţei umane. El instaurează o „metalogie” originală care trebuie sesizată în practica reală a pesonajelor şi a discuţiilor lor efective, după un principiu constitutiv care…