Cartea lui Michael Rapp este despre similitudinile între ideile cultivate de Renașterea florentină și neoplatonismul de la Cambridge, pe de o parte, și gîndirea masonică, pe de altă parte, o perspectivă seducătoare asupra Academiei florentine ca punct de plecare al unei fabuloase aventuri intelectuale a modernității.

Încă de la apariția masoneriei speculative, în 1717, originea noii instituții a fost un subiect viu disputat, nelipsit de controverse. Și-a făcut loc cu ușurință un curent romantic care privilegia o viziune mitică, una care făcea loc deopotrivă misterului, secretului, originilor mitice, coborîtoare în străvechi timpuri, într-un timp imemorial. Astfel de viziuni pot fi atrăgătoare pentru un public fascinat de ceea ce lasă loc nebulosului, de ceea ce cultivă fantasmagoricul, neglijînd cu desăvîrșire surse istorice, dovezi, călcînd cu bună știință hotarele rigorii științifice. În multe dicționare și cărți, originile masoneriei se cufundă departe în timp tocmai pentru a nu invoca drept argument decît...tradiția și impersonalul „se spune”. Constructorii Templului de la Ierusalim, zidarii medievali, artizani ai monumentalelor catedrale gotice, sau cavalerii templieri sînt pentru mulți înaintașii glorioși ai celor de azi, care revendicînd un asemenea trecut nu pot spera, al rîndul lor, decît la o recunoaștere postumă pe măsură! Nimic mai straniu, mai ciudat și pentru mulți mai captivant decît inventarea Tradiției; Inventarea Tradiției (The Invention of Tradition) este și titlul unei cărți colective coordonate de istoricul Eric Hobsbawm, carte care ilustrează noțiunea de „tradiții inventate”,

unul dintre exemple fiind aparatul care înconjoară monarhia britanică în ceremoniile publice și care pare venit dintr-un trecut imemorial, dar care datează de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. „Tradiții care par vechi sau se proclamă ca atare au adeseori o origine recentă și sînt uneori inventate. Tradițiile inventate desemnează un ansamblu de practici de natură rituală și simbolică care sînt în mod normal guvernate de reguli acceptate în mod tacit sau deschis și caută să insufle anumite valori și norme de comportament prin repetiție, ceea ce implică în mod automat o continuitate cu trecutul”, scrie Eric Hobsbawm în introducerea la cartea amintită. În urmă cu mai bine de zece ani, Roger Dachez, reputat istoric al francmasoneriei, a publicat cartea L’invention de la franc-maçonnerie. Des opératifs aux spéculatifs, în  preambulul căreia reproducea definiția latinescului inventio…

Marc Halévy a scris despre primele 30 de grade al Ritului Scoțian Antic și Acceptat după ce le-a parcurs, după ce a trăit inițierea în aceste grade. Despre Tribunal, Consistoriu și Supremul Consiliu al Ritul Scoțian Antic și Acceptat scrie succint și, se înțelege, exclusiv prin prisma lecturilor.

Ucenic, companion, maestru, maestru secret, maestru perfect, maestru ales al celor nouă, cavaler al Orientului și al Occidentului, cavaler al crucii si al trandafirului, cavaler Kadosh, sublim cavaler prinț al secretului regal, suveran mare inspector general. Sînt doar cîteva din cele 33 de grade ale impresionantului edificiu ritualic al Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Despre „gradele înalte”, ca și despre masonerie în ansamblu, s-a scris cu temei, dar și mult pe lîngă subiect, speculîndu-se, insistîndu-se pe inexistente filiații și conexiuni. Dintre lucrările care pot fi citite cu folos, Marc Halévy amintește: Dictionnaire thematique illustré de la Franc-maçonnerie (Lhomme, Maisondieu și Thomaso), Histoire et rituels des hauts Grades maçonniques (Paul Naudon), Manuel maçonnique du Rite Ecossais Ancien et Accepté (Roger Bongard), Le symbolisme maçonnique des hauts grades (Jean-Pierre Bayard), La Franc-maçonnerie templière et occultiste (Rene Le Forestier), Progression initiatique à travers le 33 degres du Rite Ecossais Ancien et Accepté (R.-C. Huqlosa). Pornind de la aceste titluri, de la lecturile sale temeinice în domeniile spiritualității, masoneriei, gîndirii ebraice și de la profunda sa trăire masonică, Marc Halévy

propune propria viziune asupra gradelor Ritului Scoțian Antic și Acceptat: Les 33 marches maçonniques. Une Echelle de Jacob, Escalquens, Editions Oxus, collection „Spiritualités”, 2019, 336 p. Dacă la origine masoneria a fost un trunchi unic, în secolul al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, pe acest trunchi viguros au apărut ramuri care s-au constituit în adevărate sisteme masonice și a fost nevoie de intervenția „grădinarului” priceput care să lase ramurile vii, pline de sevă, și să le înlăture pe cele care nu ar fi dat rod. Dorințe și vanități omenești au adăugat celor trei grade unanim recunoscute (ucenic, companion, maestru) un șir de așa numite „grade înalte”, un șir mai lung (Memphis-Misraim, cu 99 de grade) sau mai scurt (Ritul Francez, cu 7 grade). Cartea lui Marc Halévy este despre Ritul Scoțian Antic și Acceptat, dar face cîteva utile precizări despre Ritul Scoțian Rectificat…

Marc Halévy avansează ideea că după perioada alexandrină și marile texte ale hermetismului, alchimia nu a fost decît operatorie, magică, materială și operativă, cele mai multe texte posterioare fiind traduceri ale traducerilor sau copii, singura care a dat „forță și vigoare” alchimiei fiind masoneria de rit scoțian cu idealul său de perfecționare

Marc Halévy este un nume cunoscut cititorilor acestui site. Este autorul a numeroase cărți despre subiecte privind noetica, științele complexității, mistica iudaică, spiritualitatea masonică. Un fizician cu cercetări de avangardă în domeniul teoretic poate găsi ceva demn de interes în alchimie, disciplină pe care mulți au așezat-o pe raftul de sus, alături de alte vechituri desuete și adunătoare de praf? Răspunsul, în recenta sa carte: Alchimie et Hermétisme. Science et philosophie, Escalquens, Editions Oxus, collection „Philosophie”, 2017, 448 p. Este bineștiut că unul dintre motivele aversiunii multora față de alchimie vine din concepția eronată a vulgului cum că alchimia se ocupă de asigurarea nemuririi și cu transformarea plumbului în aur. Dar cum totdeauna mai ușor este a sădi în mințile inculte orice năstrușnicie, cei preocupați de Alchimia simbolistă au devenit tot mai puțini, mai izolați, preferînd ca departe de ochii mulțimii să lucreze conform unui adagiu medieval: Lege, lege, relege, ora, labora et inveniens/Citește, citește, și iar citește, roagă-te, lucrează și vei găsi. Sigur, între alchimia operativă și Alchimia speculativă nu este un zid de netrecut, pentru că multe din gîndurile și

ideile alchimice se nasc prin observarea naturii; fascinația focului, pornită de la observarea sa, este la baza Marii Opere. Miza aventurii alchimice nu este nici știința în sensul pozitiv al termenului, nici descrierea naturii, ci trăirea ei, de aceea aventura alchimică este o aventură interioară. Marc Halévy discută despre chimie, pe care o așază sub semnul paradigmei analitico-mecaniciste, evocînd un scurt istoric de la filosofii ionieni pînă la descoperirile științei moderne. Urmează o privire de ansamblu asupra alchimiei așezată în paradigma holistico-organicistă, o alchimie departe de materialitatea vulgară a lumii, departe de hazard, ceea ce i-a atras ostracizarea din partea pozitivismului și a scientismului. Într-o lume îndoctrinată materialist, care trăiește sub spectrul unui păgubos mecanicism, este greu de discutat despre singularitatea demersului alchimic, care nu lucrează cu reactivi și formule, ci se interesează de un proces. Cînd vorbește…

Marc Halévy este autorul ritualului de comemorare a 50 de ani de la crearea Capitolului „Regele Solomon” din Orientul Mons – aparținînd de Marele Capitol al Sfîntului Arc Regal al Belgiei, un text a cărui acțiune începe în 587 î.C. cînd armatele lui Nabuconodosor se pregăteau să distrugă Templul.

Răspîndit cu precădere în Anglia, Scoția și Irlanda, Royal Arch este continuarea firească a primelor trei grade masonice, deși originea gradului este de mai multă vreme subiect de controversă. Unii consideră Royal Arch ca avînd influențe franceze, paternitatea fiind atribuită cavalerului Ramsay. Robert Le Forestier aduce ca probe în favoarea originii franceze elemente care se regăsesc în ritualul gradului de Cavaler al Orientului sau cu legenda Arcului Regal. Un argument ar fi faptul că primele schițe ale ritualului ar fi fost redactate în limba franceză, avînd la bază vechi ritualuri operative, dezvoltate ulterior în Marea Britanie. Susținătorii originii franceze a gradului aduc ca argument dezvoltarea în paralel, în Franța, a ritualului Chevalier de Royale Arche, gradul al 13-lea din lojile de perfecție din Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Se consideră că menționarea cea mai veche a gradului s-a făcut într-o planșă de arhitectură, din 22 decembrie 1753, a lojii din Fredericksburg din Virginia. Ordinul Royal Arch se compune din capitole, acestea fiind supuse autorității unui Mare Capitol. A fost un motiv al disputei între

„antici” și „moderni”, dispută încheiată în 1813 prin crearea Marii Loji Unite a Angliei, în a cărei declarație preliminară se menționează că masoneria cuprinde trei grade, la care se adaugă Royal Arch, ca un complement al celui de-al treilea grad. Despre acest grad este recenta carte a lui Marc Halévy, La Sainte Arche Royale, Le Thor, Editions Laurence Massaro, collection „Traditions initiatiques”, 2018, 48 p. În prefața cărții, Alexandre Cleven, Prim Principal al capitolului „Regele Solomon” de la Orientul Mons, susține că „masoneria arcului regal este cheia de boltă a edificiului masonic. Dincolo de bogăția sa simbolică, ea deschide o dimensiune mistică în sensul nobil al cuvîntului.” Marc Halévy consideră că un fenomen crucial al secolului al XVIII-lea masonic a fost proliferarea  gradelor, o proliferare de multe ori anarhică, prin recuperarea vechilor legende sau prin includerea unor invenții. Deși accederea în Royal Arch este deschisă oricărui…

Mathnawî a fost prezentată rînd pe rînd ca o carte de poezie mistică sau ca un comentariu general de teologie islamică, un comentariu esoteric al Coranului, un expozeu al gîndirii și viziunii mistice, o doctrină metafizică, un studiu aprofundat de psihologie, o metodă pedagogică extrem de subtilă; în realitate este o strălucită sinteză a celor amintite.

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exterioare și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său. Operele majore ale lui Rumi sînt opere poetice, Dîvan-e Shams și Mathnawî. Dîvan-e Shams este un monument al poeziei persane, unul din jaloanele filosofiei islamice; este un imn închinat tînărului și

frumosului derviș care devine “martorul contemplației”, cel care pentru un timp a absorbit toate clipele lui Rumi. Cunoscătorii filosofiei islamice susțin că poemul lui Rumi trebuie citit după parcurgerea cărților lui Ibn’Arabi sau Sohravardî, întrucît se impune o comparație între meditațiile asupra lui Dumnezeu revelat și asupra Feței umane a divinității. Scrierile lui Rumi sînt cunoscute publicului român datorită traducerilor apărute la Editura Herald. Recent a apărut un nou volum al lui Rumi: Mathnawî. Poeme, parabole și învățături sufite, traducere din limba engleză: Walter Fotescu, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2019, 432 p. Mathnawî este o epopee spirituală, titlul cărții venind de la forma prozodică folosită, distihuri rimînd între ele, avînd o armonie silabică generală. S-a spus despre Rumi că a fost un mare mistic, un maestru spiritual, un teolog, mai puțin că a fost unul din…

Cartea Aurorei Liiceanu despre cuplul Nabokov este scrisă într-un stil atrăgător, oferă o lectură captivantă, îmbină talentul scriitoricesc cu finețea observațiilor psihologice despre viața unui scriitor celebru, vegheat dintr-o aparentă umbră de soția care a ales să rămînă împreună, dincolo de ispitele cărora Vladimir le cedase în multe rînduri.

Dacă relațiile interpersonale sînt marcate de atitudini care merg de la condescendența protectoare la supunerea recunoscătoare, trecînd prin respectul între egali, relația familială și conjugală aduce un torent de emoții, pulsiuni, dorințe, gînduri, identificări, respingeri, un amestec greu de definit care-l pune pe fiecare partener în fața unei probe dificile, aceea de a deveni o lume pentru ființa iubită și de a transforma ființa iubită într-o lume. Michela Marzano vorbește despre paradoxurile și dificultățile inerente „întîlnirii între două ființe întrupate care sînt în joc în actul iubirii: două subiecte care merg unul către celălalt animate, deopotrivă, de senzații corporale și de proiecții imaginare; doi indivizi care, cel mai adesea, sînt sfîșiați între o dorință fizică care nu cere decît să fie potolită/satisfăcută, și o dorință sublimată care împodobește ființa iubită cu toate proprietățile și pe care o idealizează.” Unul dintre cele mai cunoscute personaje ale mitologiei antichității elene este Ulise, a cărui viață nelipsită de peripeții și încercări a fost subiectul epopeii Odiseea a lui Homer; încă din antichitate, Ulise a fost considerat de unele școli filosofice drept model al înțelepciunii și al virtuții. Heraclit spunea că, privite de aproape, toate

rătăcirile lui Ulise nu sînt decît o vastă alegorie, eroul fiind un instrument prin care Homer a predat lumii lecția înțelepciunii. Pradă valurilor mării, Ulise ajunge pe insula lui Calipso, nimfa oferindu-i găzduire și păstrîndu-l la ea timp de zece ani, după alte surse șapte ani sau chiar un an. Acolo, Ulise a întîlnit desfătarea, cade pradă asaltului lumii senzației, a plăcerii, a dorințelor, deși în străfundul sufletului păstra dorința de a se întoarce la Itaca, unde Penelopa țesea și destrăma în așteptarea iubitului soț. Lui Ulise i-a fost greu să se desprindă de frumoasa Calipso, a fost nevoie de intervenția zeilor pentru ca Ulise și marinarii săi să uite „viersul Sirenelor dumnezeiești”. Penelopa este un exemplu de fidelitate, dar așteptarea ei nu este nici obligatorie, nici necesară; paradoxal…

Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat).

Senzația celui care privește portalul central al catedralei din Chartres este că se află în fața unei succesiuni de porți; aceasta este imaginea pe care o creează stîlpii și bolțile arcuite. Despre poarta care separă profanul de sacru, despre poarta de unde începe aventura candidatului la inițiere este cartea lui Franck Zimmer, Les Portes du Temple. De l’ignorance à la Connaissance, Paris, Maison de Vie Editeur, Collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 124 p. Despre Franck Zimmer editorul nu spune decît că este la prima carte, rod al experienței și cercetărilor asupra simbolurilor templului. Să-l urmăm în călătoria sa. Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat). În consecință, lui Franck Zimmer formularea lumea profană i se pare expresie a unei orbiri a spiritului, pentru că pretutindeni unde este viață este mister, și misterul este prin esență sacru: „Natura nu este un spațiu sacru, un adevărat templu sub cerul liber? Lumea naturală nu este profană, este vie și se creează în

fiecare clipă. Este deci sacră.” Și atunci unde și ce este profanul? Unde construiește omul templul? Lumea profană ține de domeniul existenței, trecerea de la profan la templu se face mai întîi prin depășirea unor obstacole, prin trecerea unor probe. Obstacolele nu pot altera dorința inițiatică și îl aduc pe postulant în fața porții pămîntului, acolo unde începe ritualul de inițiere. Grotele, cavernele sînt universuri minerale, sînt locuri folosite de cei din vechime nu numai ca refugii, ci și ca locuri de inițiere, de învățătură. În masonerie, cabinetul de reflecție întruchipează proba pămîntului, simbolizează locul originar; întreg simbolismul cabinetului de reflecție îl îndeamnă pe candidat la vigilență și perseverență. Ritualul continuă cu proba aerului, însoțită în lojă de un zgomot nefiresc față de liniștea începutului ritualului, este tumultul pasiunilor care tulbură armonia templului. Franck Zimmer insistă pe actul ritual al…

Cartea Etruscii, de Lucy Shipley, scrisă într-o manieră mai puțin obișnuită, este o incursiune alertă în cultura materială, în spiritualitatea etruscilor, oferă o lectură agreabilă și este o invitație la a ridica vălul uitării care părea că s-a așternut iremediabil peste o lume misterioasă, de cele mai multe ori neînțeleasă și pe nedrept privită cu superficialitate.

Etruscii continuă să fie cufundați în mister, despre civilizația etruscă păstrîndu-se puține mărturii, cele mai multe ajungînd prin mijlocirea grecilor și romanilor. Se știe ca limba etruscă este dificil de înțeles, ceea ce face dificilă traducerea inscripțiilor etrusce în limbile moderne. În privința religiei, istoricii sînt unanimi în a-i considera pe etrusci poporul cel mai religios al lumii antice, fiind adepții politeismului. În plan cultural, etruscii secolelor al VIII-VI-lea î.C. au jucat un rol considerabil în avîntul cultural al Italiei, fiind mijlocitorii culturali între greci și romani. Anticii erau convinși că etruscii fuseseră adevărații educatori ai lumii italice, deși civilizația etruscă nu a acoperit geografic o zonă întinsă, ea fiind răspîndită cu precădere în Etruria, și fiind o civilizație urbană alcătuită din cetăți între care nu a existat o unificare economică sau politică durabilă. Istoricul Titus Livius considera că pîna la Imperiul Roman nu a existat altă putere decît cea a etruscilor. Secolul al VI-lea î.C. este considerat punctul de apogeu al puterii și civilizației etrusce. Etruscii aveau să înceapă sistematizarea  viitorului oraș Roma, unii istorici susținînd că numele orașului este de origine etruscă. Mai interesează astăzi pe

cineva istoria unui popor dispărut demult și care a lăsat puține urme, pe altcineva decît un număr restrîns de istorici și arheologi? O recentă apariție editorială încearcă să ne convingă că lumea etruscă mai are ce să ne spună: Lucy Shipley, Etruscii, traducere din limba engleză de Daniela-Rodica Fudulu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2019, 264 p. Lucy Shipley este doctor în arheologie etruscă, membru al echipei Andante’s Archeology, agenție de turism ce oferă tururi specializate în situri arheologice. Modalitățile de apropiere de civilizația etruscă ale lui Lucy Shipley sînt mai puțin obișnuite, dar pline de atractivitate, oferind informații, prezentînd lucrurile cu o plăcută simplitate. „De ce sînt imporatnți etruscii?” Și în răspuns ne îndeamnă să privim Sarcofagul Soților, o sculptură fascinantă, „reprezentarea unui bărbat și a unei femei, surprinși…

Anton Adămuț, după o scurtă privire asupra parabolei fiului risipitor, se oprește asupra a ceea ce pare un loc comun: Amicus Plato sed magis amica veritas, citată, rostită, invocată, dar greu, dacă nu imposibil, de atribuit, ceea ce face dintr-un loc comun, locus comuni, un locis obscuri.

Se vorbește deseori despre genuri literare, dar a vorbi despre genuri filosofice sau despre statutul generic al unei scrieri filosofice poate părea cel puțin surprinzător. Cu toate acestea, nimic nu împiedică astăzi reflecția asupra genurilor filosofice, deși mari istorici ai filosofiei, cum erau Martial Gueroult scriind despre Descartes sau Victor Goldschmidt despre Platon, își întemeiau abordarea structurală a operei fără a ține seamă de aspectul literar; Victor Goldschmidt recunoștea în dialoguri o filosofie expusă într-o anume dinamică, admitea că dialogurile erau construite ca drame literare, dar avertiza că elementul dramatic al dialogurilor nu trebuie să precumpănească asupra elementului doctrinar, filosofic. Genul este o formă de organizare codificată care propune constrîngeri ale expunerii unei doctrine, este mai puțin un principiu de punere în formă a enunțurilor, cît un mod de instituire a expresiei filosofice. Multe din genuri își găsesc originea în forme de interlocuțiune practicate în școli care aveau ritualuri și reguli de învățare, un rol important avînd mijloacele mnemotehnice arhaice moștenite de la novicii școlii pitagoreice. Genul joacă rolul unei semnături pentru o filosofie care trebuie să-și ocupe locul în sînul instituțiilor, al comunității;

filosofia trebuie să impună legitimitatea discursului său la concurență cu alte tipuri de expresie care pretind de asemenea că se constituie ca un garant și un model al cuvîntului. Emergența abundentă de forme în filosofia antică arată pînă în ce punct condițiile culturale în sînul cărora se dezvoltă instituțiile cuvîntului filosofic sînt determinante. Grecii s-au inspirat din marea tradiție mitică și poetică, cuvîntul filosofic afirmîndu-se într-un context al unui registru teoretic orientat către rostirea adevărului. Începuturile filosofiei grecești au stat sub semnul unei forme de rostire a înțelepciunii care a tins către concentrarea adevărului uneori într-un nod aforistic, iar un astfel de nod poate fi „Amicus Plato sed magis amica veritas”, a cărui paternitate este în continuare prilej de ipoteze, ceea ce a stîrnit interesul filosofului Anton Adămuț care a configurat destinul disputei Aristotel-Platon pe tema…

Arthur Edward Waite nu și-a propus să realizeze o sinteză teoretică a alchimiei văzută ca operă spirituală, ci doar să înfățișeze cititorului fișe biografice, a căror lungime tipografică nu este nicicum proporțională cu opera celor prezentați.

Știință misterioasă, alchimia a atras de-a lungul vremii oameni venind din orizonturi diferite ale cunoașterii, ale poziționării sociale, ale confesiunii religioase, toți atrași de curiozitățile unei arte care continua să atragă dincolo de eșecurile și dezamăgirile celor care vedeau în alchimie un pur exercițiu de transformare a metalelor, neîntrezărind că adevărata alchimie căuta să descopere starea superioară a lucrurilor umane. Biblioteca alchimică este alcătuită din zeci de mii de volume scrise de mii de autori și este extrem de diversă mai cu seamă datorită terminologiei care a variat de la o epocă la alta, de la un autor la altul; un subiect controversat încă este aria geografică în care s-a născut alchimia: să fi fost Babilonul, sau Egiptul, de ce nu Grecia? Alchimia a evoluat odată cu arta prelucrării metalelor, cu experiențele chimice, cu noile abordări culturale; în același timp, în fața asaltului exercitat de profani, alchimiștii au ales un limbaj încifrat care a ascuns adevăratul înțeles de ochii neinițiaților. Despre alchimie s-a scris mult, și cu temei, cu măsură, cu stăpînire a temelor, operei și termenilor, dar și cu diletantism în dorința de a

atrage un public dispus să accepte elucubrații, deloc interesat să treacă dincolo de suprafața lucrurilor. S-au scris istorii, s-au redactat dicționare, s-au realizat antologii de texte alchimice. Amintesc doar cîteva: Dom Antoine-Joseph Pernéty, Dictionnaire mytho-hermétique; Françoise Bonardel, Philosopher par le Feu. Anthologie des textes alchimiques; Christian Montésinos, Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes; Marcelin Berthelot, Collection des anciens alchimistes grecs; Eugène Canseliet, L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques; Walter Scott, Hermetica. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, motiv pentru care atunci cînd chingile ideologice au cedat, editurile nu au avut un program coerent de traduceri, cele mai multe alegînd varianta facilă a traducerii unor titluri nesemnificative cultural, dar atrăgătoare pentru neinstruiți. Singura editură din România care a asumat un program editorial autentic în domeniul traducerilor textelor alchimice majore este Herald, care…