Emilie Granjon este cercetător în semiologie vizuală, teoretician al artei şi critic de artă. Cercetările sale vizează mecanismele interpretative şi structurile imaginarului simbolicelor alchimice din secolele XVI-XVII.

După teza de doctorat consacrată gravurilor din Atalanta  fugiens (1617) a lui Michael Maier, Emilie Granjon consacră cercetările sale în sînul colectivului GEMCA (Group for Early Modern Cultural Analysis) al Universităţii Catolice din Louvain la elaborarea unei semiotici a figurii (secolele XVI-XVII), mai ales în Physicae et theologicae (1621) de Otho van Veen. Autoare a mai multor articole şi studii asupra iconografiei esoterice, ea a fost coordonatoare, alături de Bertrand Rouby şi Corinne Streicher a dosarului „Le symbole” (Protée, vol. 36, 2008), iar alături de Baudouin Decharneux, Giussepe Balzano, Fabien Nobilio şi Olivier Santamaria a volumului Esotérisme et initiation. Etudes d’épistémologie et d’histoire des religions, Fernelmont, E.M.E., 2010; este autoarea cărţii Comprendre la symbolique alchimique, Presses de l’Université Laval, 2012. Cheia interpretativă a simbolicului Bogdan Mihai MANDACHE: - Iniţierea a devenit un subiect la „modă”, prezent în contexte tot mai variate, dar şi tot mai îndepărtate de sensul original. Sînteţi specialistă în semiotică; iniţierea poate fi gîndită în termenii unei semiotici? Emilie GRANJON: - Pentru a răspunde la această întrebare, să cuvine să zăbovim cîteva momente asupra a ceea ce

este iniţierea. Ea constă într-o schimbare a fiinţei bazată pe un principiu de evoluţie sau de progresie. Transformarea se operează printr-un proces în mai multe etape ritmate de rituri iniţiatice precise ale căror armătură esenţială sau „solidaritate structurală” (M. Eliade) ar fi comună ansamblului de iniţieri. Ea este punctată de diferite stadii ai căror marcatori enunţiativi sînt procese ale morţii iniţiatice şi ale noii naşteri, sau ale destructurării şi ale restructurării. Trecerea de la un stadiu la altul impulsionează în mod automat o modificare a fiinţei: „la capătul probelor sale, neofitul se bucură de o cu totul altă existenţă decît înaintea iniţierii: el a devenit un altul” (M. Eliade). Această modificare se face în trei timpi: separarea, etapă preliminară, limita, etapa liminară şi agregarea, etapa postliminară. Semiotica, cu precădere semiotica greimasiană, pentru că ea are ca obiect de analiză secvenţe…

Dicţionarul alchimiei şi al alchimiştilor este o lucrare indispensabilă celor care vor să descifreze arta lui Hermes.

A spune că literatura consacrată alchimiei este abundentă ar fi aproape o banalitate. Şi astăzi, ca şi în veacurile din urmă, alchimia atrage oameni venind dinspre domenii diferite, de condiţii sociale diferite, celebri sau necunoscuţi. Caută ei aurul sau vor să obţină viaţa veşnică? Cu siguranţă, nu! Sînt oameni atraşi de puterea fascinantă a alchimiei de a deschide porţile Naturii şi de a propune o viziune universală a cunoaşterii. De la aceste considerente a pornit Christian Montésinos, în urmă cu patru decenii, atunci cînd a început să lucreze la un dicţionar al alchimiei; după patru decenii în care a citit sute de cărţi şi tratate, a inventariat cîteva mii de termeni şi nume, a urmat selecţia şi ordonarea acestora, ca şi redactarea articolelor. În toamna trecută, a prezentat publicului interesat Dictionnaire raisonné de l'alchimie et des alchimistes - L'alphabet d'Hermès, Editions de La Hutte, collection "Alchimie", 570 p. Să amintim că nu venea pe un teren gol, cu mai bine de două secole înaintea sa Dom Antoine-Joseph Pernety publicase Dictionnaire mytho-hermétique, iar în timpuri contemporane nouă Eugène Canseliet se

impusese prin L'Alchimie expliquée sur ses textes classiques. Autorul îşi prefaţează dicţionarul cu o binevenită introducere căci drumul alchimistului este o epopee personală asupra misterelor naturii; viziunea noastră asupra alchmiei diferă fundamental de cea pe care o aveau cei din vechime, fie ei egipteni, greci, evrei sau arabi. Cei din vechime îşi spuneau discipoli ai lui Hermes, hermetişti sau filosofi, rareori chimişti, şi niciodată alchimişti, iar dacă astăzi afirmăm că Bacon, Raimundus Lullus sau Toma de Aquino practicau alchimia trebuie să fim prudenţi asupra sensului pe care îl atribuim termenului. Apariţia chimiei moderne avea să redeschidă un anume interes pentru alchimie, întrucît între cele două domenii trebuia trasată o fermă distincţie! Asupra originii alchimiei ar fi impropriu să insistăm aici, subiectul fiind vast şi fără o rezolvare uşoară; ce trebuie reţinut este că în evoluţia sa alchimia a dobîndit, a încorporat…

Michael Maier este autorul unei impresionante opere, dintre cărţile sa remarcîndu-se Arcana arcanissima, Lusus serius, Jocus severus, Silentium post clamores, Themis aurea, Atalanta Fugiens.

Editura Herald oferă cititorilor interesaţi de alchimie, magie şi hermetism o nouă lucrare de referinţă: Atalanta fugiens. Elementele filosofice ale secretelor naturii de Michael Maier, în binecunoscuta colecţie "Quinta essentia", traducere, cuvînt introductiv şi note de Marius Cristian Ene şi Gabriela Nica. Michael Maier a fost una dintre personalităţile de la curtea împăratului Rudolf al II-lea, cunoscut în epocă pentru  pasiunea sa pentru alchimie, magie, astronomie; de altfel, traducătorii cărţii lui Michael Maier amintesc remarca lui Nicolae Iorga că Mihai Viteazul nu a găsit sprijin în conducătorul Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană în lupta cu turcii pe motiv că Rudolf al II-lea era mai preocupat de alchimie şi astronomie decît de război. Să amintim că la curtea împăratului Rudolf al II-lea puteau fi întîlniţi Giuseppe Arcimboldo, Tycho Brahe, Johannes Kepler, John Dee, Edward Kelley/Talbot. Michael Maier este autorul unei impresionante opere, dintre cărţile sa remarcîndu-se Arcana arcanissima, Lusus serius, Jocus severus, Silentium post clamores, Themis aurea, Atalanta Fugiens. Parte din cărţile lui Michael Maier au apărut în deceniul în care în Europa se afirma mişcarea rozicruciană, al doilea deceniu al secolului al

XVII-lea. Nu este locul aici să comentăm relaţia lui Maier cu rozicrucienii, o fac cu precizie în cuvîntul introductiv cei doi traducători ai cărţii. Atalanta Fugiens este o carte deosebită, unică, nu numai prin conţinut, ci şi prin ceea ce încearcă să propună cititorului anului 1617. Marius Cristian Ene şi Gabriela Nica, traducătorii cărţii, consideră Atalanta Fugiens "o ofertă multimedia avant la lettre", pornind de la structura cărţii, în parte respectînd "tiparul" epocii, dar aducînd şi elemente noi: "Fiecare capitol cuprinde, mai întîi, o emblemă sau o imagine simbolică, însoţită de o sentinţă în limba latină. Apoi, emblema este însoţită de o epigramă, compusă chiar de Michael Maier, despre care ne amintim că, încă din copilărie, obişnuia să scrie versuri în limba lui Cicero. Epigrama este urmată de cîte un discurs, în care autorul încearcă să lămurească…

Cele două volume ale lui Guy Piau sînt fructul reflecţiei unui om care a meditat, studiat, lucrat şi a sperat. Alchimia şi masoneria au origini îndepărtate, alimentate în parte de aceleaşi surse; ambele caută să dea omului instrumentele cunoaşterii.

Preocupat din tinereţe de alchimie, practicant al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Guy Piau a fost interesat în cărţile sale de căile transmiterii unei influenţe spirituale, de tradiţia originală, de gîndirea alchimică şi tradiţia alchimică. Guy Piau este preocupat de lectura alchimică a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; din acest amplu proiect, în desfăşurare, au apărut primele două volume, iar pentru anul 2012 este prevăzut al treilea volum. Primul volum al trilogiei este Tradition alchimique et tradition maçonnique (Paris, Editions Detrad, 2005, 304 p.). Volumul este conceput ca o introducere, Guy Piau scriind cu convingere despre masonerie, de la primele rînduri dovedind o statornică încredere în căile iniţiatice propuse de Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, despre iniţiere, despre învăţătura iniţiatică, despre căutarea cuvîntului pierdut: "Acest cuvînt pierdut, inaccesibil şi totuşi totdeauna propus şi totdeauna prezent, nu evocă el gîndirea originală, fondatoare şi creatoare a condiţiei umane, care nu ar fi totuşi o gîndire unică?". Guy Piau ne propune o incursiune în constituirea esoterismului, amintind aici distincţia pe care o făcea Aristotel între învăţătura exoterică şi cea esoterică, atunci cînd îi amintea discipolului său Alexandru cel Mare

că lecţiile sale au fost şi nu au fost publicate, trimitere la capacitatea de înţelegere care nu este egal răspîndită! Alte repere în constituirea esoterismului sînt Pitagora, autorul amintind aici cîteva elemente din simbolismul numerelor şi cîteva din "versurile de aur", Hermes Trismegistos, în care se amestecă în chip fericit Thot, Hermes, Mercur; Louis Menard găsea că între Poimamdres, scriere atribuită lui Hermes Trismegistos, şi Evanghelia sf. Ioan sînt strînse raporturi, sugerînd că autorii puteau aparţine aceleeaşi şcoli de gîndire. La constituirea esoterismului au contribuit şi vechile mistere, doctrinele religioase, mistice, magice şi iniţiatice practicate de popoarele din vechime. Gîndirea şi tradiţia alchimice este subiectul celei de a doua secţiuni a volumului, unde Guy Piau insistă pe tradiţia occidentală a alchimiei, recunoscînd existenţa unei doctrine operative care în China a dus la naştere…

Repudiată de unii, adulată de alţii, alchimia continuă să fascineze, să inspire poveşti şi romane, din care transpare o alchimie uşor caricaturizată, care are impact decisiv asupra publicului larg. În ciuda deformărilor şi criticilor la care a fost supusă, alchimia îşi dovedeşte statornicia pentru că lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă.

Urmaşi ai unui raţionalism atoatebiruitor şi ai unui umanism "fără frontiere", obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de materialism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzută în continuare ca un neîncetat exerciţiu de transmutare a metalelor, ca o veşnic sortită eşecului încercare de a obţine aur din plumb. Cine se mai osteneşte să urce alchimia pe soclul cuvenit? În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, nici a celei practice, nici a celei spirituale. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, în primii ani editorii nu avut un program de traduceri. De cîţiva ani, Editura Herald caută şi reuşeşte să recupereze interesul cititorului român pentru domenii pe care încă mulţi le consideră "exotice": alchimie, hermetism, philosophia perennis, cabală, numerologie. Una dintre aceste colecţii este Quinta essentia, care, fără a număra încă multe titluri, se impune ca una de referinţă pentru cei preocupaţi de domeniile sus-amintite. Şi nu este un lucru uşor de realizat într-o lume ca a noastră (aici spectrul înţelesurilor

este în vastitatea sa!), dar mai ales pentru că traducerea unor lucrări scrise în perioada dintre lumea medievală şi zorii lumii moderne ascunde multe capcane, pe care traducătorii nu numai că trebuie să le evite, dar trebuie să aducă un plus de clarificare şi pentru cititorul mai puţin familiarizat cu respectivul domeniu. Fără a exagera, întrucît în limba română nu s-au tradus niciodată lucrări de alchmie, traducătorii de astăzi fac muncă de pionierat. Unul dintre personajele interesante ale alchimiei medievale este Nicolas Flamel, copist, anticar şi alchimist francez, autor al cîtorva lucrări, dintre care două au fost recent traduse în limba română: Cartea figurilor hieroglifice şi Dorinţa dorită, Herald, 2009, traducere, cuvînt introductiv şi note Marius Cristian Ene.  Nu insistăm, întrucît este frumos redată în introducere, asupra întîmplării care i-a schimbat viaţa, cumpărarea unui…

Nu numai din raţiuni tipografice, textul Monadei are mai puţin de 50 de pagini, prezenta ediţie este însoţită de trei texte preliminare. Spunem că nu numai din raţiuni tipografice, întrucât John Dee (1527-1608) nu este prea bine cunoscut cititorului român, pentru a nu spune că este aproape necunoscut. De aceea, editorul a ales ca în deschiderea traducerii să publice trei texte care să prefaţeze, nu numai la propriu, textul lui John Dee

De câţiva ani, Editura Herald, prin câteva colecţii precum: "Quinta essentia", "Logos", "Esoterica" sau "Philosophia perennis", oferă cititorului român traduceri ale unor texte fundamentale ale culturii universale subsumate însă unui domeniu total neglijat până în urmă cu două decenii: esoterismul. De altfel, până în 1990, nici dicţionarele nu dădeau o definiţie cât de cât lămuritoare asupra unui domeniu şi aşa supus unui neobosit atac. De curând, cititorul interesat de domeniul amintit a avut un nou motiv de bucurie: a apărut versiunea românească a unuia dintre cele mai influente texte renascentiste - Monas hieroglyphica (John Dee, Monada hieroglifică - explicată în mod matematic, magic, cabalistic şi anagogic, traducere şi îngrijire ediţie Alexandru Anghel, Editura Herald, colecţia "Quinta essentia", Bucureşti, 2009, 222 p.). Nu numai din raţiuni tipografice, textul Monadei are mai puţin de 50 de pagini, prezenta ediţie este însoţită de trei texte preliminare. Spunem că nu numai din raţiuni tipografice, întrucât John Dee (1527-1608) nu este prea bine cunoscut cititorului român, pentru a nu spune că este aproape necunoscut. De aceea, editorul a ales ca în deschiderea traducerii să publice trei

texte care să prefaţeze, nu numai la propriu, textul lui John Dee.  În "John Dee: cabalist creştin", Frances A. Yeats, cunoscută cititorului român pentru admirabila lucrare Iluminismul rozicrucian, prezintă cele trei perioade majore ale parcursului intelectual al gânditorului renascentist englez: Prima perioadă a lui Dee (1558-83): Liderul Renaşterii elisabetane; A doua periadă a lui Dee (1583-1589): Misiunea continentală; A treia perioadă a lui Dee (1589-1608): Căderea în dizgraţie şi eşecul. Născut în familia unui oficial de la curtea lui Henric al VIII-lea, John Dee s-a format la St. John's College, Cambridge, acolo unde s-a născut interesul său pentru alchimie, astrologie şi alte "ştiinţe oculte"; după moda timpului, a fost un autentic savant universal, în relaţie cu eminenţi umanişti întâlniţi în cursul frecventelor călătorii pe continent. În misiunea continentală "Dee pare să se fi angajat într-un fel de aventură misionară…

Rosa- Cruce! De aproape patru veacuri face obiectul cercetărilor serioase şi a publicităţii nemăsurate, atrage atenţia gînditorilor gravi, alimentează credulitatea populară, suscită curiozitatea erudiţilor.

Aminteam în finalul articolului precedent despre rosicrucianism că mulţi cercetători caută posibile filiaţii rosicruciene în unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de spiritualitate dintre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Încă din 1638 exista o referinţă aluzivă la o posibilă legătură între francmasonerie şi rosicrucianism: Pentru că ce povestim noi nu sînt amănunte,Fiind noi ai Crucii Rose fraţi:Avem masonicul cuvînt şi viziune,Noi lucruri viitoare putem întocmai povesti. Primele cercetări asupra influenţelor şi posibelelor filiaţii apar în Germania secolului al XVIII-lea şi au fost expuse de J.G.Buhle şi au fost reluate în Anglia de Thomas de Quincey: "Cititorul va găsi că toate misterele francmasoneriei, aşa cum există pretutindeni în lume, după trecerea a mai bine de două secole, se află aici (adică în cartea lui Buhle-n.n.) pe deplin lămurite. Lucrurile au plecat de la o farsă jucată de un tînăr extrem de talentat, pe la începutul secolului al XVII-lea, dar pentru un scop mai elevat decît urmăresc, de obicei, farsele". Evident tînărul talentat nu era altcineva decît Johann Valentin Andreae, iar farsa era relatarea despre Fraternitatea Rosicruciană, pe care Buhle o socoteşte ca

fiind la originea masoneriei speculative. Thomas de Quincey era convins că atunci cînd a fost transplantat în Anglia, rosicrucianismul a devenit francmasonerie, afirmînd că "francmasoneria nu este nici mai mult, nici mai puţin decît un rosicrucianism modificat de cei care l-au strămutat în Anglia". De Quincey considera că Robert Fludd era răspunzător pentru transplantarea rosicrucianismului în Anglia şi pentru transformările ulterioare. Fără a-i împărtăşi ideile întrutotul, Frances Yeats reţine ca deschizătoare de noi orizonturi pentru istoria ideilor contactele dintre Germania şi Anglia şi transplantul curentelor de gîndire între cele două ţări. Se ştie că doi dintre primii "acceptaţi", Robert Moray şi Elias Ashmole erau adepţi al rosicrucianismului. Cu rezerva specifică istoricului care îşi conturează discursul după fapte şi dovezi istorice şi documentare, evitînd capcana legendelor, Frances Yeats este tranşantă:"fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat…

Un tratat despre locul şi forma apei şi a pămîntului, apaţinînd lui Dante, considerat cel puţin ciudat în ansamblul operei danteşti, este subiectul studiului filosofului Bruno Pinchard

Despre Caietele Villard de Honnecourt, editate de Grande Loge Nationale Française, am mai scris pe acest site, şi vom continua să o facem întrucît ne aflăm în faţa unei dintre cele mai serioase, consistente şi constante întreprinderi în domeniul publicaţiilor dedicate spiritualităţii masonice. Una din recentele apariţii -Aspects du sacré...- este o confirmare a celor scrise mai sus. Acest număr se deschide cu interviul cu un ... deschizător de drumuri - Jean Staune, el însuşi avînd totdeauna probleme cu propria prezentare, demersul său fiind acela de a scăpa oricărei standardizări, activitatea sa situîndu-se la intersecţia mai multor domenii: filosofie, teologie, ştiinţe, management; un dialog alert despre lumea de astăzi, despre iniţiere (rezervată unui număr restrîns de oameni!), despre spiritualitate, despre tradiţie. Rubrica "Arcul Regal" cuprinde articole de Jean Solis (despre geografia Arcului Regal, despre modelele american, englez şi scoţian), de Jean-Marie Marcireu (despre mitul Templului de la Ierusalim), de Willy Endress (despre alianţele biblice prezente în ritualurile gradelor capitulare). Michel Jaccard face cîteva consideraţii asupra fundamentelor ideologice şi filosofice în ritul francez, în vreme ce Fabien Bertrand, pornind de la un text al lui Michel Maffesoli, ne introduce în tainele

unui simbol deseori amintit: călătoria, văzută ca dorinţă de evadare, de dezrădăcinare, de "vagabondaj" ca arhetip al unei forme de rezistenţă. Referindu-se la călătoriile candidatului, Fabien Bertrand aminteşte că acesta este confruntat cu necunoscutul, cu nesigurul şi că nu are de ales decît dezvăţul, pentru a învăţa altceva: "Este vorba de o naştere în sînul unui sistem de norme şi de valori nou pentru el şi pe care trebuie să-l interiorizeze. Călătoriile par să fie potrivite pentru realizarea acestui proiect de aculturare întrucît candidatul este deopotrivă actor şi voluntar. Demersul capătă aici întregul său sens: a călători înseamnă  a te deschide către alţii şi către lume. Sigur, candidatul pare a călători singur şi totuşi parcursul său se desfăşoară în mijlocul Lojii, el este înconjurat de toţi Fraţii şi aceştia participă…

Convins că progresul cunoaşterii nu este un fenomen linear, ci, dimpotrivă, cu fiecare nouă lumină adusă asupra unui subiect se vor aprinde alte lumini asupra unor subiecte aparent depărtate de primul, dar care vor concura la celebrarea reconcilierii întregului, cartea lui André Benzimra îşi propune să arate, contrar opiniei lui Gershom Scholem, că hermetismul şi alchimia nu sînt absente din iudaism şi din cabală.

André Benzimra, de formaţie filosof, este autorul cîtorva lucrări avînd în centrul preocupărilor subiecte din cabală, unul dintre cele mai facscinante curente de interpretare mistică şi esoterică a Revelaţiei. Dintre cărţile lui André Benzimra, amintim: Légendes cachées dans la Bible, etudes de kabbale maçonnique, Editions Archè, Milano, 2006; L'interdiction de l'incest selon la kabbale, Editions Archè, Milano, 2007; Exploration du Temple maçonnique à la lumière de la kabbale, Editions Dervy, Paris, 2007, prezentată cu cîtva timp în urmă în paginile acestui site. Cu puţin timp în urmă a apărut o nouă lucrare a filosofului francez: Hermétisme et alchimie dans la kabbale. Prolongements maçonniques, Editions Archè, collection "Acacia", Milano, 2009, 144 p. Convins că progresul cunoaşterii nu este un fenomen linear, ci, dimpotrivă, cu fiecare nouă lumină adusă asupra unui subiect se vor aprinde alte lumini asupra unor subiecte aparent depărtate de primul, dar care vor concura la celebrarea reconcilierii întregului, cartea lui André Benzimra îşi propune să arate, contrar opiniei lui Gershom Scholem, că hermetismul şi alchimia nu sînt absente din iudaism şi din cabală. În studiul filosofului

francez accentul este pus pe cartea Bahir (Cartea Clarităţii), una din cele trei mari lucrări cabalistice, şi pe particularitatea alchimiei iudaice care lucrează asupra transmutaţiei, dar nu a metalelor, ci a pietrelor preţioase. Examinînd hermetismul ebraic, André Benzimra caută să elimine o altă idee primită, cea după care alchimia nu poate conduce adeptul său decît la perfecţiunea stării umane, la realizarea micilor mistere. Autorul urmăreşte să-şi convingă cititorii că marile mistere nu trebuie să-i fie străine alchimistului, cu atît mai mult cu cît ele permit divinizarea omului. Toate aceste lecturi şi interpretări asupra alchimiei şi hermetismului în cabală, îl conduc pe autor să descopere în masoneria speculativă o referinţă la alchimia metalurgică şi la alchimia pietrelor preţioase, mai exact fiind vorba de bijuteria gradului al 13-lea din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: un triunghi de aur montat pe o piatră de agat.…

Să ne amintim un îndemn mult drag alchimiştilor medievali: lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi).

Cunoscută contemporanilor mai curînd prin deja celebrul roman al lui Paolo Coelho -Alchimistul- decît prin scrierile sale fondatoare, alchimia este susţinută de o tradiţie milenară care se regăseşte în toate marile civilizaţii ale lumii. Alchimia este prezentă în ritualurile francmasonice, chiar dacă nu întotdeauna într-o manieră directă şi explicită. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Această materie, ieşită din chintesenţa celor patru elemente, este asemănătoare materiei prime a creaţiei atunci cînd haosul a fost animat de focul divin pentru a trece de la unul la multiplu. Cunoscută în China, în India şi în Egipt încă din antichitate, apoi de arabi, alchimia s-a afirmat în Europa după secolul al XII-lea, Evul Mediu şi zorii modernităţii fiind perioada de maximă dezvoltare, cînd a fost ilustrată de nume precum Raimundus Lullus, Roger Bacon, George Ripley, Paracelsus, Nicolas Flamel, Basile Valentine sau Heinrich Kunrath. Odată cu afirmarea gîndirii raţionaliste de sorginte carteziană, alchimia cunoaşte un anumit declin,

deşi va continua să aibă apărători şi practicieni, aici putînd fi amintit Isaac Newton dar şi alţi membri ai celebrei Royal Society. Fiică a lui Tubal-Cain, făurarul legendar, revelată oamenilor de Hermes Trismegistos, practica alchimică nu are nimic în comun cu magia care căuta să obţină aur din metale impure. Alchimia adevărată căuta aurul, dar era aurul care se dezvăluia la capătul unui îndelung proces de transformare, iar în sensul său autentic era vorba de o transformare interioară. Iată pentru ce adepţii săi consideră alchimia ca o adevărată filosofie hermetică; pentru ei, alchimia este mama tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte, explicînd natura şi raţiunea de a fi a tot ce există, originea şi soarta întregului univers. În viziunea materialistă profană alchimistul îşi propune să fabrice aurul, cînd în realitate, cum am amintit deja, este vorba…