Francmasonul și piatra interioară
Bogdan Mihai MANDACHE: Gradul de companion din francmasonerie are rădăcini operative?
Olivier POUCLET: Ar fi iluzoriu să credem că francmasoneria succede lojilor operative, chiar dacă teoria unui metisaj progresiv a fost mult timp apărată. Sigur, anumiți intelectuali au frecventat mult timp loji de artizani în Anglia și Scoția veacului al XVII-lea, dar această realitate a dispărut total după crearea francmasoneriei în 1717. Promotorii acestei noi mișcări (J-T. Desaguliers, James Anderson, G. Payne) s-au inspirat din spiritul lojilor operative pentru a-i oferi o identitate. Ei nu urmăreau să se identifice cu artizanii, nici măcar cu constructorii catedralelor: o arhitectură pe care James Anderson o considera confuză și improprie. Francmasonul începuturilor privilegia arhitectura italiană a secolului al XVI-lea. Interesul pentru metafora construirii Templului i-a împins pe creatorii francmasoneriei să caute surse de inspirație în societățile inițiatice care foloseau și ele această metaforă a construcției.
Gradul de companion aduce un omagiu lojilor operative, dar crearea gradului inițiatic de maestru, asociată mitului lui Hiram, este cea care constituie adevărata identitate a ordinului francmasonic. Se regăsesc astfel corespondențe cu mișcarea franceză a companionajului, dar este vorba de un împrumut al anumitor uzanțe pentru a sprijini identitatea tăietorului în piatră. În fapt, francmasonul nu are de tăiat decît piatra sa interioară. Modelul arhetipal al tuturor templelor din diferite confrerii se referă la Templul lui Solomon, căci el reprezintă simbolic locuința lui Dumnezeu.
James Anderson a scris primele Constituții inspirîndu-se din propria experiență de la loja din Aberdeen, în Scoția. Această lojă de artizani, în care lucra și tatăl său, primea, în secolul al XVII-lea, nobili și oameni din profesii străine meseriei de artizani, care erau numeric jumătate din aderenți. Nu se știe cu adevărat care era rolul acestor intelectuali, în afară de participarea lor financiară la dispozitivul de ajutor mutual al zidarilor de meserie. Demnitatea de ospitalier era de altfel sigur o urmă a procedeului de securitate financiară și de susținere a familiilor de lucrători răniți sau morți în vreme ce-și exercitau meseria.
Companionul trebuia să aibă cunoștințe de geometrie?
Această întrebare este fundamentală atunci cînd inițiatul atinge gradul de companion, căci geometria îi este prezentată ca o valoare centrală a muncii sale. Dar cum poți în mod rezonabil să ceri unui francmason sa facă dovada cunoștințelor de geometrie știind că niciodată nu se va pune problema să-l formezi în meseria de tăietor în piatră? Pentru a înțelege această problemă, trebuie coborît pînă la manusrisele Old Charges, căci ele vorbesc despre o concepție spirituală a geometriei care coexistă alături de utilizarea sa practică. Aceste manuscrise sînt deopotrivă referințe în francmasonerie și această realitate ne invită cu adevărat să considerăm aspectele simbolice ale științei de a „măsura pămîntul”. Există deci o altă formă de geometrie pe care putem să o considerăm ca sacră, alături de geometria practicată pentru construcție.
Practica artei de a trasa învățată în francmasonerie corespunde unei forme speculative a geometriei, folositoare dezvoltării personale. Se poate spune că ea servește construcției edificiului nostru interior. In acest spirit am numit-o geometrie „umană”, cf. Le cheminement du Compagnon franc-maçon, bazîndu-mă pe anumite similitudini între Versurile de aur ale lui Pitagora și obligațiile francmasonului scrise de James Anderson în Constituțiile din 1723.
Care este simbolismul călătoriilor companionului în Ritul Scoțian Antic și Acceptat?
Contrar momentului inițierii, ceremonia de spor de salariu se practică fără bandou, căci inițiatul nu poate primi lumina de două ori. Totuși, cele cinci călătorii răspîndesc o învățătură pe care eu aș numi-o enciclopedică, cunoștințele prezentate fiind exhaustive, aceasta putînd destabiliza companionul. Nimeni nu este în măsură să asimileze atîtea cunoștințe și nu aceasta este voința francmasoneriei. Companionul este invitat să înțeleagă că va trebui să lucreze cu asprime, că misiunea lui este aproape supraumană pentru cel care vrea să obțină cel mai înalt grad de înțelepciune. Este încă unul dintre mesajele pe care le putem regăsi în învățătura biblică, căci pentru a dobîndi Ierusalimul ceresc, creștinul va trebui să lupte împotriva propriei naturi păcătoase.
Așa cum francmasoneria lucrează la edificarea unei societăți ideale, munca de perfecționare a sinelui implică descoperirea celorlalți. Companionul este deci invitat să meargă să viziteze alte loji. Nu este vorba despre o simplă vizită de politețe, căci așa cum o indică întoarcerea către traiectoria inițială, vizita trebuie să contribuie la construcția individuală.
Venus și Venerabilul lojii
Vorbiți în cartea dvs. despre aspecte magice ale gradului de companion. Care sînt acestea?
Reflecția pe care o fac în cartea mea despre companion a fost influențată în mare măsură de descoperirea cărții lui Serge Marcotoune, La science secrète des initiés et la practique de la vie, apărută în 1928; este o carte despre magia cabalistică și construcția gradulă a individului. Pot fi citate de asemenea cărțile lui Martines de Pasqually și ale ordinului cavalerilor masoni Aleși Cohen, unde este practicată o magie operativă. Magia implică existența unei treceri deschise între lumea reală și lumea spirituală. O sursă de inspirație poate fi simbolica scării din visul lui Iacob. Îngerii urcînd și coborînd din din cer pe o scară facînd astfel permeabilă legătura între terestru și ceresc, ceea ce implică ideea unei progresii graduale, idee prezentă la sfîntul Benedict cînd amintește cele 12 paliere care trebuie parcurse pentru a atinge cel mai înalt grad de înțelepciune. Găsesc că francmasoneria nu este la fel de explicită asupra manierei de a progresa a inițiaților săi cînd alege o schemă de progresie graduală în treizeci si trei de etape ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Ne putem convinge analizînd mersul ucenicului, apoi ale următoarelor grade. Ipoteza mea este că acest mers corespunde unei practici magice operative, care arată și comemorează crearea unui francmason. Putem chiar descompune mișcările și arăta că fiecare gest corespunde unui moment precis din ritual. Primul pas arată proba pămîntului, pentru că omul a fost creat pornind de la pămînt. Al doilea pas corespunde probei oglinzii, căci imaginea speculară este proba tangibilă a existenței noastre. În adevăr, numărul doi corespunde existenței materiale proprii care permite zămislirea lui trei. Al treilea pas comemorează primirea luminii, ceea ce finalizează timpul inițierii și al creării ucenicului francmason. Cînd inițiatul realizează această înlănțuire, el reproduce evenimentele care l-au constituit francmason și deschide poarta către dimensiunea sacră. Drumul companionului îl include mai întîi pe cel al ucenicului, într-un spirit de continuitate și pentru ca totdeauna francmasonul să aibă conștiința că el progresează cu fiecare etapă. Inițiatul se decalează de traiectoria sa la cel de-al patrulea pas, pentru a lua cunoștință de legile care guvernează universul, apoi, îmbogățit cu această învățătură, redobîndește drumul său. Drumul companionului este deci deopotrivă creator și maturizator într-un mod al progresului gradual avînd ca simbol scara. Drumul maestrului reia construcția individuală și îi adaugă mitul francmasoneriei.
Se pot găsi astfel corespondențe între magia cabalistică și ritualul francmasonic. Ritul cabalistic reia originile unui program ceremonial greco-egiptean datînd de cel puțin patru-cinci sute de ani. Este vorba despre un ritual imuabil organizat cronologic în jurul unei pregătiri, apoi al unui timp de incantație. În timpul pregătirii se desenează un pentaclu, așa cum o fac francmasonii în timpul celor cinci călătorii ale ceremoniei de spor de salariu.
Timpul de pregătire și gradul de ucenic. Este vorba despre momentul în care magicianul se pregătește și se purifică urmînd un rit precis inspirat de lucrarea lui Hettie-Henriette Vedrine și Jean Jordy (La Magie et la sorcellerie, Paris, 1995). Magicianul se purifică mai întîi prin apă și îmbracă haine noi pentru a se îndepărta cît mai mult posibil de viața obișnuită și profană. Lectura preparativelor magicianului îmi permit să fac o paralelă cu munca realizată la gradul de ucenic și în timpul inițierii, unde a fost înfăptuită o purificare și unde i-au fost înmînate candidatului șorțul și mănușile fără care nu va putea participa la ținute. Revenirea la sine poate fi tradusă ca o invitație la o scufundare în profunzimea sinelui în căutarea unui nod structural, debarasat de scoriile trecutului, pentru a renaște la o nouă viață masonică. Este de altfel ceea ce sugerează acronimul V.I.T.R.I.O.L. în Cabinetul de reflecție. Acest timp de pregătire clarifică francmasonul asupra necesității de a fi fost ucenic pentru a pretinde gradul de companion. Aceasta îi este reamintită la începutul ceremoniei celui de-al doilea grad, atunci cînd Venerabilul Maestru și cei doi Supraveghetori cînd fac trimitere la amintirea derulării inițierii sale, apoi la formarea sa pentru a fi considerat apt pentru un nou grad. Formula poate părea simplistă, dar ucenicia nu se măsoară, ea trebuie metabolizată pînă cînd companionul se simte implicat în funcția sa.
Timpul incantației și gradul de companion. Odată realizată purificarea, magicianul desenează pe sol un cerc , cît și un pentaclu. Trasarea va fi făcută cu fața către răsărit cu o spadă avînd traseul în minte sub forma unei lumini albe. Pentagrama este o figură asociată cu gradul de companion și trebuie, de asemenea, trasată pe sol, pe o suprafață plană pentru că companionul este invitat să lucreze pe un plan orizontal după bijuteria gradului: nivela. Hettie-Henriette Vedrine și Jean Jordy arată că adevăratul mag va folosi capul și mîinile, ceea ce semnifică necesitatea de a asocia operativul cu speculativul. Această remarcă își arată întreg sensul în cadrul celui de-al doilea grad, căci acest nivel se reclamă ca fiind operativ. Ca și magicianul, francmasonul începe trasarea stelei cu fața la Orient; după Jean-Marie Ragon, orientul este folosit în francmasonerie pentru că anunță locul de unde pleacă lumina fizică care ne luminează, către care se întoarce constant omul, ca la sursa întregii sale existențe. Fidel numărului cinci care îmbracă numeroase simbolici, companionul realizează cinci călătorii după un traseu care permite a realiza o pentagramă.
Dobîndirea cuvîntului. Sînt formule pe care magicianul le repetă de trei ori pentru a recunoaște necunoașterea sa asupra misterelor creației. Este vorba despre o acțiune pe care o putem judeca ca marcată de umilință, căci inițiatul folosește cuvîntul după sensul său sacru și recunoaște că nu se situează la același nivel cu al creatorului său. În Le cheminement du Compagnon franc-maçon, am legat acest moment din ritualul cabalistic cu noua putere acordată în cel de-al doilea grad al francmasoneriei: aceea de a fi autorizat să se exprime în timpul sacru al ținutei. Odată devenit companion, inițiatul iese din tăcere în beneficiul cuvîntului folosit ca instrument de creație a vieții unei loji, chiar dacă nu beneficiază de cunoașterea tuturor misterelor. În adevăr, dreptul său la cuvînt nu îi dă posibilitatea să voteze.
Ce înseamnă, ce sens dați expresiei „Venus, simbol al gradului de companion”?
Apropierea lui Venus de Steaua înflăcărată este o concepție foarte personală, ea își are sursa în mersul către stea realizat de inițiatul francmason. În timpul ceremoniei de spor de salariu candidatul descoperă direcția cerească a căutării sale, atunci cînd îi este prezentată Steaua. Dacă ar trebui să propunem un astru pentru a materializa acest simbol, eu aș alege Venus. Mai întîi, este al treilea astru care strălucește pe cer, după soare și lună. Este vizibil dimineața și seara și urmează cursa soarelui de la răsărit la apus, de la est la vest. Venus împărtășește cu soarele simbolica reînnoire perpetue. Zeița Venus este simbol al iubirii și, în timpul antichității, poporul roman se adresa direct divinității sperînd să dăruiască fecunditate. Dacă francmasonul se poziționează în aceeași manieră, ne putem imagina că se poate adresa direct Stelei înflăcărate pentru a fi ghidat în timpul călătoriei sale masonice. În timpul incantației sale, companionul își pune destinul în brațele lui Venus, recunoscînd că nu deține misterele creației. Aceste mistere nu vor fi de altfel decît parțial dobîndite la gradul de maestru, căci uciderea tatălui fondator implică existența unui cuvînt pierdut.
Există o proximitate etimologică între Venus și venerabil. Venus este în adevăr demnă de venerație, cum este de altfel Venerabilul Maestru. Ocupînd scaunul cel mai înalt din loja albastră, acesta din urmă trebuie să se arate demn și să conducă atelierul său în spiritul profundei fraternități. Cînd un francmason observă Steaua înflăcărată, el înțelege că într-o zi va fi el însuși condus să ocupe scaunul Venerabilului Maestru.
Taguri: companion, francmasonerie, iniţiere, Olivier Pouclet, ucenic