paul-saint-hilaire-coqSimbol al vigilenței și al trecerii peste tenebrele nopții, simbol identitar pentru Franța și pentru valoni, cocoșul este prezent în toate mitologiile, culturile și tradițiile religioase. Pentru Pitagora cocoșul era o pasăre consacrată soarelui și lunii, iar cocoșul alb era emblemă a binelui, nu putea fi sacrificat. În ciuda sfatului lui Pitagora, vechii greci sacrificau un cocoș în cinstea zeului Asclepios, iar Socrate îi amintește lui Criton să sacrifice un cocoș lui Asclepios („Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”), ceea subliniază rolul de psihopomp atribuit cocoșului, el anunțînd și conducînd pe lumea cealaltă sufletul celui decedat.

Un blazon francez de la începutul secolului al XVI-lea asociază cocoșul, soarele și pe Isus, desenul fiind însoțit de o criptogramă, solivsticiexps, reunind soarele, dreptatea, pe Isus și solstițiul de vară. „Cocoșul și soarele au fost totdeauna strîns asociate în gîndirea oamenilor. Valoarea simbolului este deci fără echivoc. Cocoșul prezidează înfrîngerea tenebrelor sau a erorii, și victoria luminii”, susține Paul de Saint-Hilaire în cartea Le Coq, editions Oxus. Autorul amintește și tristețea episodului biblic al lepădării de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul. Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Isus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar.” Iov se întreba cine i-a dat pricepere cocoșului, iar atributul de crainic al ivirii zilei va duce la așezarea unei figurine întruchipînd cocoșul pe fleșele bisericilor, pe clopotnițele și turlele catedralelor. „Mazdeismul asimilează soarele cu un cocoș care vestește ivirea zorilor, iar clopotnițele creștine continuă să poarte această pasăre care simbolizează veghea sufletului în adăstarea sosirii Duhului, a zămislirii Marii Aurore”, afirmă Gilbert Durand în cunoscuta sa carte Structurile antropologice ale imaginarului. Influențați de simbolismul soarelui, meșterii medievali suflau cu aur figurina care urma să fie plasată pe clopotnițe. După modelul consacrat de biserici și catedrale, locuitorii satelor au început să folosească și ei simbolul cocoșului, amplasînd figurine pe acoperișurile caselor.

Mitologia amintește rolul de vindecător al cocoșului, acesta apărînd, de exemplu, alături de șarpele care era simbol al lui Asclepios. În mod surprinzător cocoșul apare în debutul uneia dintre cele mai interesante scrieri medievale, Bestiarul iubirii, de Richard de Fournival, canonic al catedralelor din Amiens și Rouen, medic, alchimist și scriitor, un erudit care în dorința de a cuceri femeia iubită, convoacă imaginea și cuvîntul dînd un nebănuit sens simbolic bestiarului, începînd cu cocoșul: „Și pentru că această scriere este ultimul meu corp de oaste și cel din urmă ajutor la care pot recurge, trebuie să mă exprim în ea cu mai multă forță decît în toate celelalte. Tot astfel se povestește și despre natura cocoșului: acesta, cu cît noaptea e mai aproape de înserare sau de zorii zilei, cu atît mai des cîntă; cu cît se apropie miezul nopții, cu atît cîntă mai cu putere și-și îngroașă glasul.” Cocoșul este un simbol folosit și în alchimie, mai cu seamă pentru calitățile sale de luptător și pentru că este vestitorul zilei: „În opera filosofică, cocoșul reprezintă Soarele, așa cum găina desemnează Luna. Iar cocoșul îi este supus Soarelui; se trezește la ivirea sa și merge la culcare în același timp cu el. Privește neîncetat cerul și își înalță spre cer coada curbată ca o coasă. Luptă, ca să-și apere puii, și împotriva șerpilor. El este heraldul luminii”, scrie Michael Maier în Atalanta fugiens. Simbolismul cocoșului este întîlnit și în ritualul de inițiere în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în cabinetul de reflecție este o imagine a cocoșului însoțită de inscripția „vigilență și perseverență”. În masonerie, scrie într-un vechi manual masonic, cocoșul anunță lumina pe care o va primi inițiatul, fiind semnul exoteric al luminii.

Este locul să amintim cunoscuta poveste a lui Ion Creangă, Punguța cu doi bani, privită mai totdeauna cu o anume ușurință, așezată în rîndul poveștilor de spus doar copiilor. Într-o interpretare în cheie hermetică a poveștii, în volumul Creangă și creanga de aur, Vasile Lovinescu ne invită să privim simbolurile într-o subtilă trecere de la planul inferior la cel superior, pentru că din această perspectivă „cocoșul reprezintă un principiu de metamorfoză, pentru care cantitatea și volumul nu mai există. Cînd enorm, cînd redus la un punct, Cocoșul e o alternanță de plus și minus, de expansiuni și de contracțiuni, e inima lumii cu sistola și diastola ei.”

Din timpurile galilor pînă în vremurile noastre cocoșul nu a lipsit din prim-planul vieții cotidiene, din istorie, din artă, din muzică sau din literatură. Pictor oficial al lui Ludovic al XIV-lea, Charles le Brun va impune un nou ordin arhitectural în care capitelul coloanei îmbina soarele, crinul și cocoșul; coloane decorate astfel pot fi admirate în Galerie des Glaces, la Versailles și în piața Stanislas, la Nancy. În prima jumătate a secolului al XX-lea cocoșul a fost o temă majoră în pictura lui Marc Chagall (Sur le coq; Le Coq rouge; Le Coq blanc; L’Attelage volant).  Să amintim și prezența vestitorului zilei în literatură, în fabulele lui La Fontaine, la Rabelais, în celebra carte Gargantua și Pantagruel sau la Victor Hugo (Ode à la colonne Vendome) al cărui cocoș galic deștepta lumea, vestea zorii de la Austerlitz!