Cartea Cătălinei-Daniela Răducu surprinde unitatea filosofiei lui Bertrand Russell dincolo de aspectul aparent fragmentar al acesteia, unitate recognoscibilă în realismul lui Russell, în metoda analitică, în fundamentarea concepției filosofice pe simțul comun și pe rezultatele științei.

Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „științele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescență; la Cambridge, s-a împrietenit cu George Edward Moore, care l-a convertit la filosofie, și cu Norbert Alfred Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomație, la Paris, Bertrand Russell își continuă studiile la Berlin, apoi susține la Trinity College o teză de inspirație kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universități din Chicago, Los Angeles și Philadelphia. Din cauza pacifismului său din timpul Primului Război Mondial, și-a pierdut postul la Cambridge și a făcut închisoare. În 1961 a fost din nou închis pentru incitare la nesupunere civică. Împreună cu Norbert Alfred Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură. Autor al unei opere vaste, acoperind logica și

filosofia matematicii, filosofia științei și teoria cunoașterii, filosofia minții și filosofia limbajului, filosofia morală și etica aplicată, Bertrand Russell este un filosof studiat pentru contribuțiile sale majore în domeniile amintite. Una dintre cărțile recente despre filosofia lui Bertrand Russell este semnată de cercetătoarea ieșeană Cătălina-Daniela Răducu, Existență și cunoaștere. Bertrand Russell între idealism și realism, Iași, Editura Lumen, 2016, 264 p. Vastitatea operei, a subiectelor abordate de-a lungul a peste 60 de ani de activitate, a determinat-o pe Cătălina-Daniela Răducu să descrie evoluția filosofică a gînditorului englez în patru mari etape: etapa idealistă (1894-1898), etapa logică (1899-1913), etapa logico-epistemologică (1913-1921) și etapa epistemologică (1921-1959). Autoarea reia opinia lui W.V.O. Quine conform căreia se poate vorbi fără teama de a greși despre „epoca lui Russell”: „Viața lui Russell coincide cu o eră a istoriei filosofiei ce se detașează clar din întreg și care poate fi…

Mult timp respinse înainte de a fi cercetate și studiate, astăzi textele gnostice sînt privite și interpretate nuanțat; aceeași atitudine s-a manifestat față de textele apocrife, considerate inițial cărți la care aveau acces doar inițiații, apoi declarate non canonice, pentru ca începînd cu secolul al XVIII-lea să fie acceptate ca făcînd parte din corpusul scripturar

Esoterismul și științele oculte cunosc un reviriment uimitor odată cu apariția a numeroase școli și grupuri care se afirmă sub diverse denominațiuni. Aceste mișcări înfloritoare sînt susținute de o antropologie, o cosmologie și o teologie identice, de factură gnostică. Gnosticul este în sensul larg al termenului cel care cunoaște, pentru că a avut o revelație. Prin această cunoaștere el este salvat, el nu crede întrucît credința este inferioară cunoașterii. Aceste grupuri se revendică drept o resurgență contemporană a „gnozei eterne”. Primele cercetări asupra gnosticismului au fost întreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn și Lewald care vedeau sursele gnosticismului în filosofia orientală, în dualismul zoroastrian; mai tîrziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian. Ferdinand Christian Baur, în 1835, a fost primul care a făcut o sinteză asupra gnosticismului ca filosofie religioasă. Baur vedea în gnoză o gîndire religioasă născută în Alexandria într-un creuzet în care s-au întîlnit creștinismul, iudaismul și păgînismul. În vremurile de demult, granițele gnosticismului erau insesizabile; nu era o religie specifică unui popor, nu s-a constituit în Biserică, nu a avut ierarhie. Unii se revendică

din creștinism și au pretenția că interpretează corect ideile creștine, în vreme ce alții nu lasă să se vadă vreo influență creștină. Interpretările asupra gnozei și gnosticismului au suportat mutații semnificative după descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, în 1945. Odată cu această descoperire a revenit întrebarea: care sînt originile gnosticismului? Problema esenței gnosticismului este legată de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importantă cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital în formarea și expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice în Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea să dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursă a gnosticismului. În opinia sa, îndepărtată de cea a adepților iranizării gnostice, tema cosmogonică a creației, tema antropologică a căderii sufletului și tema cristologică a unui anthropos…

Istoria dogmei a lui Adolf von Harnack este o lucrare care își păstrează actualitatea, rămîne o lucrare de referință pentru cei preocupați de definirea conceptului de dogmă.

Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german și istoric al religiilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. După studii la Universitatea din orașul natal, Dorpat, astăzi în Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitățile din Giessen, Marburg și Berlin, unde a fost și director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus în lucrările sale separarea dogmei de ceea ce el numea esența creștinismului. Dintre cărțile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste rînduri sînt despre una dintre cele mai importante cărți scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, traducere și îngrijire ediție: Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, ediția a 3-a, 2017, 448 p. Inițial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a apărut în șapte volume, între anii 1886 și 1890, și este considerată un monument al istoriografiei creștine liberale. Este o lucrare impresionantă, care aducea o nouă perspectivă asupra dogmei creștine, după ce anterior Adolf von Harnack

a aderat și apoi a respins teoriile altor școli teologice. El nu ezită să vorbească despre un declin al credinței creștine, transformarea creștinismului evanghelic sub influența filosofiei grecești și închistarea credinței într-o dogmă: „Pretenția Bisericii că dogmele expun pur și simplu revelația creștină, fiind deduse din Sfînta Scriptură, nu este confirmată de cercetările istorice. Dimpotrivă, devine clar că, în concepție și construcție, creștinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”  Harnack subliniază de la început două aspecte în istoria creștinismului neîntîlnite în cadrul altor religii: puține încercări majore de reformă și predicarea adresată tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a făcut din creștinism o religie universală. Primele secole ale creștinismului au adus și primele confruntări, atît în exterior, cît și în interior. Romanii care stăpîneau întinse teritorii în Asia au persecutat primele…

Mult timp ideile escatologice ocupau un loc secundar în mistica acelor vremuri, pîna cînd misteriile orientale au dezvăluit adepților secretul nemuririi beatifice. Cartea lui Franz Cumont, alături de alte studii și lucrări ale sale, contribuie la mai buna cunoaștere a culturii caldeene redescoperită după secole de uitare.

Franz-Valéry-Marie Cumont (1868-1947) a fost un arheolog, istoric, epigrafist și filolog belgian; a studiat la Universitatea din Gand, apoi la Berlin, Viena și Paris. A coordonat expediții arheologice în Turcia și Siria, a studiat religiile antice, în special cultul lui Mithra. Un timp a fost profesor la Universitatea din Gand, a contribuit la înființarea Academia Belgica din Roma. Pentru studiile și cercetările sale a primit premiul Francqui, în 1936. A fost membru al Academiei Române. Dintre cărțile lui Franz Cumont, amintim: Les Mystères de Mithra; Les Religions orientales dans le paganisme romain, ambele traduse în limba română la Editura Herald; L’Egypte des Astrologues; Deux Autels de Phénicie. Recent a apărut o nouă carte al lui Franz Cumont, în versiune românească: Astrologie și religie la greci si romani, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2018, 160 p. Cartea conține șase prelegeri ținute sub auspiciile Comitetului American pentru Prelegeri de Istorie a Religiilor. Prelegerile lui Franz Cumont reunite în acest volum, susținute acum mai bine de un secol, dădeau măsura noului interes

al filologilor pentru texte antice care aduceau o nouă lumină asupra unui domeniu privit cu neîncredere, astrologia.  „Cercetările au stabilit cum, după ce a domnit fără rival în Babilonia, astrologia a dominat viața religioasă din Siria și Egipt, iar în timpul Imperiului - ca să menționăm doar Apusul - a transformat chiar și vechiul păgînism al Greciei și al Romei”, susține istoricul belgian. El pledează pentru cercetarea astrologiei nu doar pentru că este combinată cu teorii științifice, ci pentru ea însăși, pentru a înțelege cum astrologia și cultul oriental al aștrilor au transformat credințele lumii greco-latine. Franz Cumont nu acceptă coborîrea originii astronomiei în vremuri imemoriale, ci consideră ca dată de referință jumătatea secolului al VIII-lea î. C., anul 747, cînd babilonienii au adoptat „era Nabonassar”, cînd au apărut primele tabele cronologice, cînd preoții au stabilit durata perioadei lunare (29 de zile…

Cartea lui Jean-Patrick Dubrun este o reușită sinteză despre inițiere, despre simbolismul focului și al luminii, despre cunoaștere, despre faptele și gîndurile sf. Ioan Botezătorul și sf. Ioan Evanghelistul.

Sărbătorile celor doi sfinți Ioan constituie osatura anului; pentru cei din vechime, sărbătoarea era un timp mitic, un timp al ritualului. Cu sărbătorile sfinților Ioan, masoneria a păstrat ceva din antica tradiție care, la fiecare eveniment, făcea să-i corespundă un ritual. La solstițiul de iarnă, soarele are mai puțină strălucire, este cea mai scurtă zi din an, dar începe cursul ascendent al astrului către solstițiul de vară și cea mai lungă zi. Această reînnoire a creației este eterna reîntoarcere despre care vorbea Mircea Eliade. Jean-Patrick Dubrun consideră că la sf. Ioan de iarnă interioritatea primează, că este o sărbătoare mai reținută, mai liniștită, în vreme ce la sf. Ioan de vară este sărbătoarea luminii manifeste, triumfătoare. Adepții lui Mithra serbau la 25 decembrie sfîrșitul căderii soarelui și renașterea sa; tradiția creștină păstrează ziua de 25 decembrie ca sărbătoare a Crăciunului, nașterea lui Isus. La 27 decembrie lumea apuseană celebrează moartea sf. Ioan Evanghelistul al cărui trup a dispărut la moarte, el continuînd să transmită focul secret cu care se hrănesc inițiații. Sărbătoarea sf. Ioan de iarnă este cea a focului care merge dinspre moarte spre renaștere, consacrînd o schimbare a ciclului care are

ca scop plasarea anului nou sub auspicii fericite. „Timpul sărbătorii este un timp paradoxal, un fel de breșă deschisă în continuitatea timpului care manifestă imobilitatea aparentă a astrului solar în momentul solstițiului. Cu acest prilej, trecerea între lumi devine posibilă. Porțile cerului se deschid, revelînd drumul creației și al regenerării Luminii”, afirmă Jean-Patrick Dubrun. Pentru a contura bogatul simbolism al sărbătorii sf. Ioan de iarnă, Jean-Patrick Dubrun face o incursiune în tradiția arderii unui buștean timp de douăsprezece zile, perioadă care merge de la renașterea secretă la renașterea vizibilă; este perioada în care se unește vechiul cu noul. Universul vegetal ocupă un loc important în festivitățile și ritualurile sf. Ioan; preponderente sînt ilexul (arbust care rămîne verde în timpul iernii) și pinul, dintre arbori, vîscul, dintre plante.…

Pentru masoneria speculativă, Ioan Botezătorul reprezintă Inițiatorul, cel care prin purificarea prin apă deschide calea către realizarea Binelui, Idealului, deci către cunoașterea Focului-Principiu.

În primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice aparținînd lui Samuel Prichard și abatelui Perau, ca și în catehismele masonice vechi, trecute de multe ori sub tăcere, este menționat dialogul dintre Maestrul Venerabil al lojii și fratele dintr-o altă lojă care cere să fie admis la lucrări - De unde vii, frate?- Din loja sf. Ioan.- Ce se face în loja sf. Ioan?- Se înalță temple virtuții și se îngroapă în temnițe viciile.- Ce ne aduci de acolo?- Salut, prosperitate și bună primire tuturor fraților.- Ce vrei să faci aici?- Să-mi înving pasiunile, să-mi supun voința datoriei și să fac noi progrese în- Ia loc frate, și fii binevenit în acest atelier care primește cu recunoștințăsprijinul luminilor tale. Masoneria simbolică oferă și alte aluzii la sf. Ioan, la sfinții Ioan, pentru că ritualurile vorbesc despre sf. Ioan Botezătorul, celebrat la 24 iunie, și de sf. Ioan Evanghelistul, celebrat la 27 decembrie. Mulți autori au încercat să răspundă unor întrebări legitime: care este originea istorică a interesului pe care îl arată masoneria celor doi sfinți Ioan? Care este valoarea simbolică a acestui interes? Toate răspunsurile,

dincolo de nuanțele particulare, au un punct comun, anume că simbolismul sfinților Ioan este în realitate cel al Cunoașterii. Unul dintre autorii de neocolit de cei preocupați de simbolismul masonic al lojilor sf. Ioan este Paul Naudon, autorul cărții Les loges de Saint Jean et la philosophie ésotérique de la connaissance, Dervy, 1974, cartea cunoscînd mai multe ediții. În urmă cu cîțiva ani, Jean-Patrick Dubrun oferea cititorilor de limbă franceză o nouă traducere, însoțită de un amplu comentariu, a Basmului lui Goethe, pentru care alesese titlul Le Serpent vert. Acum, autorul francez revine cu o carte despre sfinții Ioan: Les fetes initiatiques des deux Saint-Jean -I- Les portes rituelles de l’année maçonnique; -II- De la lumière secrète à la lumière révélée, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Les Symboles Monniques”, 2018, 120 p.+118 p. Pentru că fiecare lojă…