sf-ioan-al-crucii-noaptea-intunecataJuan de Yepes y Alvarez (1542-1591), sf. Ioan al Crucii, este unul dintre cei mai cunoscuți teologi spanioli, prezent în toate marile dicționare și enciclopedii teologice și filosofice. Născut într-o familie săracă, orfan de tată din primele sale luni, Juan a fost încredințat de mamă unui centru de copii la Medina del Campo, unde timpuriu și-a arătat înclinațiile spre artizanat. Tînărul Juan a dovedit nu numai înclinație spre artizanat, ci și o extraordinară sensibilitate religioasă și artistică, remarcate de un binefăcător înstărit care a hotărît să-l trimită la studii la iezuiții din Medina del Campo, unde va primi o serioasă instrucție clasică, înainte de a intra în ordinul carmelitan, în 1563, după obiceiul vremii, luîndu-și numele de Juan de Santo Matia. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, în 1567 fiind hirotonisit preot. După ce o întîlnește pe Theresa de Avila, Juan de Santo Matia începe o asiduă muncă de reformare a ordinului carmelitan, în anul 1568 fondînd prima mănăstire a Ordinului Carmelitanilor Desculți, la Duruelo, în ținutul Avila, apoi la Alcala, ceea ce a stîrnit furia celor care nu-i acceptau reformele, adversari care l-au încarcerat la sfîrșitul anului 1577. Nouă luni mai tîrziu evadează și devine rector al colegiului din Baeza, apoi vicar provincial al Andaluziei, pentru ca în 1588 să fondeze o nouă mănăstire la Avila. În anul 1591, Doria, un provincial ostil reformelor sale, îl revocă, redevenind simplu călugăr la Penuela, unde avea să moară la sfîrșitul lui 1591. Doi ani mai tîrziu, rămășițele sale părintești sînt mutate la Segovia. În 1675 este beatificat, canonizat în 1726, proclamat Doctor al Bisericii în 1926. Prima ediție a scrierilor lui Ioan al Crucii a apărut în 1618, în Alcada  de Henares, fiind reeditată un an mai tîrziu la Barcelona. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: La subida del Monte Carmel, Cantico espiritual și En una noche oscura. Aceasta din urmă de puțin timp cunoaște și versiunea în limba română: Noaptea întunecată, ediție îngrijită de Ordinul Carmelitanilor Desculți din România, traducere de Ricarda Maria Terschak, introducere de Eulogio Pacho, București, Editura Herald, colecția „Spiritualitate creștină” și Editura Carmelitană, 2018, 228 p.

Opera sa umanistă și mistică, itinerariul său mistic, stilul literar exemplar, proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, îl consacră pe Ioan al Crucii ca referință majoră a misticii și spiritualității creștine. În cadrul operei literare a misticului spaniol de mai mare apreciere s-a bucurat opera poetică (Flacără de dragoste, Cînt spiritual, Într-o noapte întunecată) decît cea în proză, primei atribuindu-i-se o funcție hermeneutică. Toți comentatorii operei lui Ioan al Crucii fac o apropiere între Urcarea Muntelui Carmel și Noaptea întunecată, amîndouă debutînd cu cîte un poem urmat de un amplu comentariu asupra itinerariului mistic, asupra purtării „sufletului pe drumul spiritual, ca să ajungă la uniunea perfectă de iubire cu Dumnezeu”. Ioan al Crucii nu a scris o carte cu titlul Noaptea întunecată, dar primul vers al poemului este „În noaptea întunecată”; simbolul nopții este cheia modului de gîndire și este legat de experiența mistică a lui Ioan al Crucii în noaptea întunecată a simțurilor și noaptea întunecată a spiritului. Sînt stările de intensă, de dramatică trăire ale celui care vrea să se elibereze de propria natură senzuală pentru a se cufunda în natura spirituală. Poemul și comentariile au fost rostite „de către un suflet care a atins starea de desăvîrșire, adică unirea întru dragoste cu Dumnezeu. El a trecut prin dura osteneală și prin toate celelalte suferințe și cazne, pe care le aduce cu sine calea îngustă care duce la viața veșnică”.

Noaptea întunecată a simțurilor este cea în care sufletul este scos de Dumnezeu din stadiul începătorilor, se desprinde de meditația discursivă, de dorințe trufașe, renunță la avariția spirituală, la imperfecțiuni cum ar fi necurățirea, mînia, lenea spirituală, invidia. „Această Noapte, despre care spuneam că este contemplația, creează în oamenii spiritului două feluri de tenebre sau purificări, corespunzătoare cu cele două părți ale omului, cea senzitivă și cea spirituală”, atenționează Ioan al Crucii. Prima noapte este amară și teribilă, în vreme ce a doua este mai îngrozitoare și înspăimîntătoare. Misticul spaniol descrie în termeni clari procesul prin care are loc purificarea simțurilor, îndepărtarea de meditația discursivă și gîndirea cercetătoare, sufletul optînd pentru calm și liniște, „căci contemplația nu este altceva decît o înrîurire tainică, pașnică și iubitoare a lui Dumnezeu care, dacă nu este împiedicată, înflăcărează sufletul cu duhul iubirii”. Eliberarea sufletului de partea sa senzitivă amintește de cele opt păcate capitale, despre care scriau în vechime Antonie sau Evagrie Ponticul. Se spune că un calugăr retras în pustiu, văzînd că nu este vizitat de demoni a fost cuprins de deznădejde. A încetat să se mai roage Domnului și a început să se roage demonilor, care s-au năpustit asupra călugărului spre bucuria sa. Știa că  era acceptat în oastea Domnului. Diferența între deșert și lume este că în primul caz sînt atacați solitarii doar prin gînduri, în vreme ce în al doilea caz, oamenii sînt atacați prin intermediari, fie lucruri, oameni sau conformisme. Noaptea simțurilor și purificarea poftelor aduce fericire pentru suflet, pentru că eliberat de patimi și dorințe, cel chemat va primi în chip miraculos, de la Dumnezeu, luminile Înțelepciunii sale. „După ce sufletul s-a lepădat în întregime de dorințele și de gustul simțit al tuturor celor create, atît demonul, cît și lumea și senzualitatea nu mai dispun de arme și nici de putere de a se împotrivi spiritului”, scrie misticul carmelitan.

Noaptea întunecată a spiritului este cea în care sufletul pășește pe calea celor divine cu mai multă libertate si mulțumire, dar cu vigilență pentru că „spiritul mai este încă însemnat de petele omului vechi”, iar acele pete trebuie îndepărtate „cu săpunul și leșia purificării nopții”.  Pe de altă parte, drumul este anevoios, demonul trezește în suflet viziuni vane și false profeții. Noaptea întunecată este cea care purifică și reînnoiește omul cel vechi, „este o înrîurire a lui Dumnezeu în suflet, pe care îl purifică de neștiință și de greșelile obișnuite atît naturale cît și spirituale”. Suferințele și chinurile prin care trece sufletul îl dezbracă de simțămintele obișnuite, spre a-l îndumnezei. Pentru a se uni cu lumina înalt divină, mintea trebuie „purificată și nimicită la nivelul înțelegerii sale naturale, așezată în beznă cu ajutorul contemplației întunecate”. Deși pășește prin beznă, sufletul este în siguranță, calea suferinței fiind mai sigură decît cea a plăcerii, pentru că „noaptea contemplației absoarbe și cufundă sufletul atît de mult în sine, îl aduce atît de aproape de Dumnezeu, încît îl apără și îl eliberează de tot ceea ce nu este Dumnezeu”. În contemplația tainică sufletul este mai întîi cuprins de temeri în bezna în care înțelepciunea îl purifică, în care contemplația îl cufundă în abisul misterios, într-o singurătate profundă unde este despărțit de orice creatură umană; în acest abis „sufletul se ridică, crește și se hrănește din înseși izvoarele științei iubirii”. Ioan al Crucii vorbește despre înțelepciunea ascunsă ca despre o scară care este o știință a iubirii, o percepere iubitoare a lui Dumnezeu; ideea de scară amintește de Scara Raiului, a lui Ioan Scărarul. Scara ale cărei trepte nu pot fi cunoscute pe cale naturală are zece trepte sau grade de iubire, ultima fiind cea care face „ca sufletul să se asimileze în întregime lui Dumnezeu prin viziunea clară a Divinității”.

Noaptea întunecată nu este numai o scriere mistică al cărei scop este redarea experienței sublime a plenitudinii inefabile a unirii cu Dumnezeu, dar este și o exemplară creație literară, scrisă într-un stil agreabil, presărat cu numeroase exprimări aparent contrastante: rază a întunericului, pace nedesăvîrșită, anxietate a iubirii, lumina întunecoasă. Experiența mistică a lui Ioan al Crucii, ca și cele ale lui Johannes Tauler, Meister Eckhart și J. Van Ruysbroek, se întemeiază pe o dialectică între nimic și totul. Nici o cunoaștere umană nu apropie sufletul de Dumnezeu, această apropiere este posibilă doar urmînd itinerariul introversiunii și al contemplării, iar în descrierea lui, Ioan al Crucii este un „logician al misticismului”.

Eliberat de imaginile și percepțiile naturale, fără a se mai sprijini pe iluminări lăuntrice, pe călăuze din afară, sufletul pășește cu siguranță „În noaptea întunecată,/ cu spaime, de iubire înflăcărată,/ o, soartă fericită!/ ieșit-am, neștiută,/ cu pacea coborîtă-n casa mea.”