manuscrisele-de-la-marea-moartaAu trecut șapte decenii de la una din descoperirile arheologice care a stîrnit multă agitație în rîndul cercetătorilor iudaismului și al originilor creștinismului. Povestea este bine știută, în anul 1947, la Qumran, pe malul Mării Moarte, cîțiva păstori descoperă întîmplător o grotă în care erau cîteva vase de lut conținînd manuscrise care au înflăcărat imaginația celor dispuși să rescrie un capitol din istoria religiilor, deși editarea științifică a acelor manuscrise avea să întîrzie mult timp. Specialiștii în istoria religiilor erau interesați de cercetarea paleografică și de contextual istoric care generase aceste manuscrise și rulouri de piele; în 1952 au fost descoperite grotele 3 și 4, ultima fiind pentru experți cea mai însemnată descoperire de la Qumran; era un document cu accente iudeo-creștine. Documentul 4Q a fost transferat la muzeul Rockefeller din Ierusalimul de Est, la acea vreme controlat de Iordania, în vreme ce documentele din grota Q1 erau la Muzeul Israelului, din Ierusalimul de Vest, sub control israelian. După 1967, cînd evreii au ocupat Ierusalimul, editarea  rulourilor a stagnat. De fapt interesul autorităților statale, mai întîi iordaniene, apoi israeliene, nu era grăbirea procesului de editare, ci temporizarea sa. Iordanienii creaseră o echipă internațională care să vizeze procesul de editare; în fapt echipa nu era internațională, nu funcționa ca o echipă, a trenat interminabil munca de editare. De partea cealaltă, cînd în 1986, profesorul Robert Eisenman, aflat la Ierusalim, a cerut permisiunea să vadă rulourile, i s-a răspuns că nu le va vedea în timpul vieții. Totuși din 1989 reprezentanții muzeului din Ierusalim au acceptat să fotocopieze rulourile și să le trimită cercetătorilor americani Robert Eisenman și Michael Wise; echipele celor doi au lucrat independent, au confruntat traducerile, rezultatele muncii lor fiind publicate în 1992 la Editura Element Books Ltd, Shaftesbury, Dorset, versiunea franceză trei ani mai tîrziu, la Librairie Artheme Fayard.

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a edita, fie și parțial Manuscrisele de la Marea Moartă; una dintre ele a fost de curînd reeditată: Manuscrisele de la Marea Moartă, traducere din ebraică, introducere și note: Theodor H. Gaster, traducere din limba engleză: Simona Dumitru, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a 4-a, 2018, 414 p. Ediția engleză după care s-a făcut traducerea a apărut la Londra în 1957, la zece ani de la descoperirea manuscriselor, autorul atenționînd în prefață că ediția nu se adresează specialiștilor și că nu-și propune decît traducerea manuscriselor. „Aceste scrieri, susține Theodor H. Gaster, ne fac cunoscută o comunitate ce este concepută ca fiind adevărata congregație a Israelului, puținii ce au mai rămas credincioși legămîntului străvechi și care stau mărturie pentru continuitatea poporului lui Dumnezeu sau pentru purificarea pămîntului de păcatele sale. Se spune că Legămîntul a fost păstrat de-a lungul istoriei doar datorită unor astfel de «aleși» plini de credință.” Gaster avansează ca dată posibilă cînd au fost redactate manuscrisele un interval cuprins între secolul al II-lea și secolul I î. C., „dacă nu chiar ceva mai tîrziu”.  În opinia lui Theodor H. Gaster, manuscrisele aparțineau unei comunități concepute ca adevărată congregație a Israelului, compusă din puținii rămași credincioși legămîntului străvechi. În sînul acelei comunități trăiau în bună armonie slava divină și exercițiul voit al omului, puterea de discernămînt a omului, puterea lui de alegere; omul trăia ceea ce misticii numesc „starea unitivă”. „Aceasta era starea la care năzuiau membrii comunității. Acesta a fost țelul ultim al întregii lor aventuri spirituale; scopul și rațiunea de a fi a Torei și a vieții disciplinate la care aceasta îndemna”, scrie Theodor H. Gaster.

Comunitatea de esenieni de la Qumran a trăit în perioada unei „crize ciclice”, membrii comunității ducînd o viață ascetică, desemnîndu-se ei înșiși ca fiind alesi, sfinți și săraci. Fii ai luminii și fii ai lui Sadoc. Esenienii erau de mult timp cunoscuți datorită indicațiilor oferite de Pliniu cel Bătrîn și de Filon din Alexandria sau de Josephus Flavius. Ansamblul manuscriselor descoperite în grotele de la Qumran este considerabil, se regăsesc trimiteri și reluări ale cărților Vechiului Testament, mai puțin Estera, Macabei și Proverbe, oferind texte asemănătoare sau sensibil diferite de cele canonice, alături de ele aflîndu-se texte proprii comunității (Manualul de disciplină, Documentul Sadochit, Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului). Comunitatea trăia în respectul integral al Torei și al practicilor rituale, se izolase de ansamblul poporului lui Israel, refuza să participe la cultul oficiat la Templul din Ierusalim, acaparat, în viziunea membrilor comunității, de o clasă sacerdotală ilegitimă. Deșertul în care trăiau și se rugau esenienii nu era simplul deșert al Iudeii, era misticul Deșert al Liniștii, adică ceea ce Johannes Tauler numea „Pustia lui Dumnezeu, în care i-a condus pe toți cei ce trebuiau să primească inspirația divină, acum sau în vecie”. Întrebarea care încă își mai așteaptă răspuns este dacă Manuscrisele de la Marea Moartă acoperă o perioadă pierdută a creștinătății. Răspunsul lui Gaster: da și nu. „Da, în sensul în care furnizează climatul religios și cultural în care Ioan Botezătorul și-a condus misiunea și în care Isus a fost inițial educat”. „Nu, în sensul în care ceea ce avem în aceste documente este doar lutul rudimentar, încă nelucrat de mîini de creștin. Nu găsim în acestea nici unul dintre conceptele fundamentale teologice: Fiul lui Dumnezeu, păcatul originar, izbăvirea prin cruce și alte asemenea care fac din creștinism o religie distinctă”.

Theodor H. Gaster subliniază cîteva afinități între Manuscrisele de la Marea Moartă și Noul Testament, fără a se aventura în comentarii inutile, condamnînd deopotrivă încercările de creștinare a manuscriselor, cît și încercările de istoricizare a lor.  Amintim cîteva din manuscriele traduse de Theodor H. Gaster, pe lîngă cele trei amintite mai sus: Imnurile începătorilor, Cartea Imnurilor, Predica lui Moise, Cartea lui Miheai, Cartea lui Naum, Cartea lui Habacuc, Psalmul 37, Pentru viitoarea frăție a lui Israel, Noul Legămînt. La capătul studierii și traducerii manuscriselor la care a avut acces acum șase decenii, Theodor H. Gaster afirmă că Manuscrisele de la Marea Moartă „reprezintă o experiență ce a fost adeseori repetată în istorie – experiența unui nonconformism tipic care combină, printr-o stranie și minunată alchimie, o liniște interioară cu un fanatism exterior și a cărui simțire în privința lui Dumnezeu este simțirea unui foc mistuitor, precum și a unei lumini orbitoare. Este poate adevărat că documentele ce ne-au parvenit nu sînt capodopere literare. Totuși, ele sînt mărturia unor oameni care, la fel ca înaintașii lor, au stat în despicătura unei stînci și au văzut trecînd pe acolo slava lui Dumnezeu.”

Ediția realizată de Theodor H. Gaster, la puțin timp după primele descoperiri de la Qumran, ediția americanilor Robert Eisenman și Michael Wise, concentrate cu precădere pe manuscrisele și rulourile din grota 4, aduc sub ochii cititorilor texte de o neasemuită frumusețe, așa cum sînt imnurile, misterele și textele vizionare, aduc detalii prețioase despre iudaismul primului secol d. C., despre apariția creștinismului, despre atmosfera mesianică ce domnea în sînul poporului evreu.