De cîteva decenii, în multe dezbateri revin termeni precum mondializare, spiritualitate, globalizare, identitate, naționalism, patriotism, universalism, ecumenism, uniformitate, cosmopolitism, individuație. De cele mai multe ori acești termeni sînt contrapuși, de cele mai multe ori accentuat, ceea ce generează ample dispute, care în loc să lămurească lucrurile, le complică și mai mult.
Sigur, par ireconciliabile mondializarea cu naționalismul, globalizarea cu identitatea. O recentă apariție editorială are în titlu chiar ultimii doi termeni menționați: Nicu Gavriluță – Ioan Holban, Globalizare și identitate românească. Dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Dialog XXI”, 2018, 230 p. Ce-și propun cei doi în cartea lor de dialoguri? Își propun o arheologie spirituală care să (re)descopere un fond cultural străvechi, o regăsire a unui fond cultural comun religios, doresc redescoperirea unui filon spiritual care poate conferi suflet lumii globale. Dialogurile celor doi intelectuali sînt despre fundamentele culturale europene, despre mitologia indo-europeană, despre filosofia greacă, cultura romană sau despre creștinism. La origine au fost cincisprezece dialoguri televizate, acum transcrise și pentru cei care nu le-au putut urmări. „Noi credem, afirmă cei doi autori, cu tărie că adevărata integrare europeană nu o putem face la modul profund, autentic și convingător doar în baza unor acorduri politice, diplomatice, legislative și administrative. Ele sînt necesare dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doar atunci cînd ne regăsim rădăcinile culturale comune, în primul rînd pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Este vorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scris pagini minunate Mircea Eliade.”
Fără încrîncenare, cu argumente, cu dorința de a se asculta unul pe celălalt, cei doi intelectuali ieșeni poartă dialoguri despre mitologiile și nostalgiile regăsirii de sine, despre fricile românilor, despre ură, despre simbolistica arborilor sacri (bradul, mesteacănul, stejarul, plupul și salcîmul), despre simbolistica animalelor sacre (lupul și ursul, cerbul, calul, cîinele, mielul și țapul), despre centru și provincie, despre balcanism. Omul balcanic și balcanismul sînt noțiuni prost percepute, cu trimiteri la un Fanar care nu era vreo culme a civilizației, noțiuni pe marginea cărora Ioan Holban și Nicu Gavriluță discută fără patimă, animați exclusiv de dorința de a lămuri și de a îndeparta pe cît este cu putință prejudecățile. „Așa cum spune George Călinescu, e adevărat că balcanismul se leagă de ideea de lene, de poveste, de Șeherezada. Balcanicii sînt niște tipi care-s pus pe povestit, tot timpul să stea la taifas, la narghilea și la un șerbet cu un pahar de apă rece, eventual, o cafea, într-o lume fanariotă din asta atemporală, cu oameni pierduți în poveste și care nu-s pragmatici și care visează tot timpul”, scrie criticul literar, mai aplecat către literatura care descrie acest tip de homobalcanicus, trăitor într-o lume fanariotă, leneșă, lăsînd lucrurile să treacă…Vorbind despre spiritul profund al balcanismului, Nicu Gavriluță completează: „Însă, ceea ce cred eu că este profund în balcanism este reprezentat de spiritul filosofic și de cel religios. Or grecii au excelat în privința aceasta. Ne aflăm în plin paradox: grecii care au pus bazele culturii europene sînt un popor balcanic care s-a ocupat de navigație și de comerț. Totuși, în momentul de față, homo balcanicus profund este cel religios. Aici, în Balcani, s-a cultivat un mariaj extraordinar între tradițiile străvechi și creștinism. A rezultat acel «creștinism cosmic», frecvent invocat de Mircea Eliade cu referire precisă la spațiul balcanic și românesc.”
Convorbirile celor doi ajung și la subiecte mai sensibile; cum să vorbești despre globalizare și specific național făra a aminti miturile identitare? Cei doi aleg trei astfel de mituri, una din ipostazele mitului identitar fiind balada Miorița. Un bun prilej pentru o discuție mai amplă despre mit, apoi despre conținutul identitar românesc camuflat în balada Miorița. Nicu Gavriluță insistă pe necesitatea de a lua mitul foarte în serios, de a descifra înțelesurile subtile, metafizice și cosmogonice, amintind scrierile a doi mari hermeneuți înrudiți în concepțiile lor, René Guénon și Vasile Lovinescu: „Viziunile lor se apropie foarte mult. Ambii înțeleg mitul ca fiind o creație divină ce camuflează adevăruri sacre și ritualuri inițiatice proprii unei Tradiții Primordiale. Această gnoză a fost predată în mai multe centre inițiatice ale lumii. Odată cu apariția modernității, centrele inițiatice au dispărut, iar învățătura sacră n-a mai putut fi înțeleasă. Ea s-a degradat, camuflîndu-se astăzi în credințe, superstiții, basme specifice culturii populare. Invitația adresată nouă de René Guénon și Vasile Lovinescu este aceea de a descifra fragmentele Tradiției Primordiale ascunse în cele mai stranii și paardoxale producții ale culturii populare.” Este dificil, dacă nu chiar imposibil să explici omului contemporan ce trebuie să înțeleagă prin Tradiție. Într-o lume iremediabil orientată către „progres” ce poate însemna Tradiția? Statutului unui om dezechilibrat, disociat, neatent, Tradiția îi opune axialitate, stabilitate, vigilență.
Un alt mit identitar de neocolit este Meșterul Manole. „Mitul identitar al meșterului constructor este mult mai vechi decît balada, este străvechi, dinainte de istorie, ca să spun așa, dinainte de timp înainte de vreme, încît creatorul popular, care va fi făcut balada, asumă un mit care circula și i-a pus un nume. Pe oaia năzdrăvană o chema Miorița, pe meșter îl cheamă Manole, ciobăneii ungurean și vrîncean îi pun gînd rău celui moldovean. Dar mănăstirea pe care o construiește Manole e vechiul templu. Istoricii fac o diferențiere semnificativă, nu doar de nuanță, între înființare și întemeiere. Întîi se întemeiază ceva, apoi se înființează, adică, întemeiez, pun temelie, apoi pun ființă”, afirmă Ioan Holban. Introducerea pe care o face criticul literar este un bun prilej pentru un dialog plin de semnificative trimiteri și sugestii la mitul construcției, la fundamentele sale cosmogonice și ontologice, la gesturile arhetipale care întemeiază, care instituie realitatea acestei lumi, despre jertfa care ține cumpăna unei fapte cerești, despre soartă și predestinare, despre mitul sacrificial, despre drama omului care viețuiește în timp și în istorie.
Mitul Creației este unul cu o largă răspîndire geografică și religioasă, în aria iudeo-creștină motivul arhetipal fiind creația universului și a lumii („La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul. Și pămîntul era fără chip și pustiu și întuneric era deasupra pămîntului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”). Dar cei doi interlocutori nu ocolesc subiectele sensibile promovate de cei care ocolesc spiritualitatea și religia, Nicu Gavriluță aducînd în discuție tezele unor Richard Dawkins sau Sam Harris.
Volumul Globalizare și identitate românească se încheie cu un dialog despre „casă” și „acasă” la români, despre nostalgia sau moartea nostalgiei după locul natal, despre locuințele nepieritoare din noi, cum le numea Gaston Bachelard. Ce final al cărții mai fericit decît un dialog despre casă și acasă, despre un sentiment și o memorie a locului, chiar dacă astăzi purtate doar în suflet de tot mai mulți. Vorbind despre Mircea Eliade și camera Sambo a copilăriei sale, Nicu Gavriluță amintește și ceea ce iau în suflet cei de astăzi: „Nostalgia permanentă a casei natale întreține acel sentiment de «acasă»”.
Dialogurile despre globalizare și identitate, acasă și departe amintesc într-un anume fel de ceea ce René Guénon numea „stări multiple ale ființei”, pentru că sînt stări pe care le asumăm într-o lume solicitantă, într-o lume cu multiple provocări, cu așteptări. Provocările mondializării/globalizării trebuie să trezească în fiecare dorința reîntoarcerii la esențial, la a alege între sacru și profan, între mundan și spiritual. Poate că ar trebui să reflectăm cu mai multă aplecare la spusa lui Parmenide: „Mi-e tot una, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși.”
Taguri: globalizare, identitate, Ioan Holban, Nicu Gavriluță