ibn-arabi-cartea-intelepciuniiIbn Arabi (1165-1240) este un celebru filosof, mistic si esoterist, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite centre iberice și din Maghreb. În anul 1201 a parăsit definitiv Peninsula Iberică alegînd alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stîrnească atîta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse pînă atunci. A călătorit succesiv prin Egipt, Siria, Irak, Anatolia, pentru ca în 1225 să se instaleze definitiv în Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său cîte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tînărul Ibn Arabi a avut o viziune pregnantă în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta cu insistență, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din tumultul vieții optînd pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întîlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice excepționale. A învățat de la maeștri sufi andaluzi pe care i-a întîlnit, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința, în sensul nobil al termenului, abnegația, simplicitatea, iar toate acestea îi confereau lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat mult de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri mistici care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegîndu-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tîrziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Ibn Arabi a scris numeroase lucrări, unele rămase încă în manuscris, al căror studiu și comentariu dau elan școlii teosofice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sînt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă cunoaște de cîtva timp ediția a doua a versiunii în limba română: Cartea înțelepciunii, cuvînt înainte de Teodoru Ghiondea, traducere din limba arabă și note de Titus Burckhardt, traducere din limba franceză de Ilie Iliescu, București, Editura Herald, Colecția „Înțelepciunea inimii”, 2017, 272 p.

Doctrina lui Ibn Arabi, deopotrivă religioasă, filosofică și mistică, este dificil de definit într-o manieră precisă.  Ea se întemeiază pe o teorie a Logosului sau Cuvîntului care este Realitatea supremă, deopotrivă Dumnezeu și Univers, căci Universul își are obîrșia în Dumnezeu, așa cum particularul se trage din universal. În această ipoteză nu există decît o singură existență, iar monismul existențial (wahdat al-wujud) promovat de Ibn Arabi va fi adoptat de o mare parte a sufiților. Doctrina religioasă a lui Ibn Arabi este cea a superiorității islamului, religie universală, o manifestare a Logosului, principiu cosmic etern prin mijlocirea căruia omul devine Omul perfect: „Astfel că omul este trecător și, în același timp, etern, ființă creată veșnic și nemuritoare, Verb discriminativ [prin cunoașrerea distinctivă] și unitiv [prin esența sa divină]. Prin existența lui, lumea a fost împlinită. El este pentru lume ceea ce este montura pentru inel: montura poartă sigiliul pe care regele îl aplică pe sipetele comorii sale; de aceea omul (universal) este numit reprezentantul lui Dumnezeu, a cărui creație o apără, așa cum sînt apărate comorile prin sigiliu”. În opera lui Ibn Arab gîndirea metafizică, experiența mistică și expresia poetică sînt inseparabile. Din imensa sa operă se degajă o teosofie, în care se întîlnesc teosofia „orientală” a lui Sohrawardî, teologia sunnită a Kalamului, speculația shî’ită imâmită, filosofiile elenistice, într-o împletire care formează un curent original și ireductibil la una din componente. În redactarea scrierilor sale, Ibn Arabi a avut un stil particular, el revenea deseori asupra scrierilor din tinerețe, introducînd în text note și referințe la lucrări posterioare primei redactări, făcînd de multe ori imposibilă determinarea cu certitudine a ordinii cronologice a redactării lor.

Călătoria în Orient avea să fie marcată de două evenimente spirituale majore care s-au petrecut la Mecca, pe de o parte învestirea sa ca „pecete, emblemă a sfințeniei mahomedane” și întîlnirea cu un misterios băiețandru, întîlnire care va contribui la nașterea cărții sale majore, opus magnum, al-Futuhât al-Makkiyya, Iluminările, o carte compusă din 560 de capitole, o vastă sumă mistică cuprinzînd întreaga tradiție sapiențială islamică pentru a-i da expresia desăvîrșită. După ce s-a stabilit la Damasc, Ibn Arabi, „cel mai mare maestru” al esoterismului, după cum l-au numit discipolii, a început redactarea vastei sale opere, care a cuprins 400 de lucrări, e drept unele avînd cîteva pagini. Ibn Arabi a fost subiectul unor fenomene psihice neobișnuite, în viziunile sale gîndurile mistice luînd forma unor figuri de o excepțională frumusețe, „copleșind pe extatic cu o bucurie purificată de orice neliniște”. Era un fenomen pe care ilustrul islamolog francez Henry Corbin îl punea în raport cu lumea „imaginală”, cu care conștiința trează ar putea intra în legătură: „că Cuvîntul proferat emite o energie suficientă pentru a întrupa, în lumea intermediară, subtilă, forma personală care îi corespunde, aceasta nu constituie defel aici un fapt insolit pentru fenomenologia religioasă.” Printre cărțile scrise la Damasc se numără și Fusus al-hikam, Cartea înțelepciunii, cea mai controversată scriere a lui Ibn Arabi. Ochii mei pătrundeau mai departe de lumea vizibilă, obișnuia înțeleptul să spună, doar că învățătura sa a stîrnit și ostilitate, influența sa a stîrnit suspiciuni, fiind acuzat de erezie. Cînd cînta extazele iubirii, așa cum au făcut-o și alți mistici, se justifica împotriva acuzațiilor de erotism, explicînd simbolismul esoteric al poemelor sale.

Cartea înțelepciunii a fost scrisă după o viziune în care profetul Muhammad, după o serie de sfaturi, i-a poruncit să pună totul în carte, rezultînd o chintesență a învățăturilor spirituale ale lui Ibn Arabi, în 27 de capitole, cîte unul pentru fiecare mare profet amintit în Coran, începînd cu Adam , continuînd cu Set, Noe, Enoh, Isaac, Solomon, Moise, printre alții, și terminînd cu Muhammad. Profeții au fost comparați cu monturile unui inel în care se pun nestematele, adică ceea ce a dezvăluit Dumnezeu fiecărui profet din înțelepciunea Sa. Muhammad apare ca omul desăvîrșit, teofanie totală a tuturor numelor divine: „[Esența] înțelepciunii sale este singularitatea [sau «incomprabilitatea»], pentru că el a fost individul cel mai desăvîrșit al neamului omenesc. Pentru aceasta, actul creator a început cu el [în calitate de prototip permanent] și s-a sfîrșit cu el, căci, pe de o parte, el era «profet, în timp ce Adam era între apă și lut», și, pe de altă parte, el a fost în existența sa pămîntească «Pecetea» tuturor profeților.”

Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice. Învățătura lui a influențat în manieră decisivă gînditorii mistici islamici suniți și șiiți; este la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este încă practicat de milioane de musulmani. Spre deosebire de alți mistici ai islamului, Ibn Arabi nu a fost la originea nici unei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moștenirea din generație în generație, descendenții constituind ceea ce se va numi „școala akbariană”. Pentru Ibn Arabi universul nu este nimic altceva decît epifanizarea Sa în formele entităților imuabile; nu există ființă, existență fără Ființa lui Dumnezeu care nu încetează să se manifeste; sînt cîteva din liniile de forță ale „Unicității ființei”, așa cum este cunoscută doctrina sa metafizică. Doctrina lui Ibn-Arabi este una a relativității lumii materiale și a glorificării manifestărilor spiritului. El dezvoltă o știință care va marca sufismul, știința balanței, care comporta o metafizică, o etică, o hermeneutică. „Orice ființă manifestă două tendințe, una spre materialism și moarte, cealaltă spre spiritualizare și viață, corespunzînd dublei sale origini materiale și spirituale. Misticul se va purifica de una și se va împlini în cealaltă. Tot la fel, interpretarea unui text se va limita la materialitatea sa, litera, manifestatul, semnificația primului nivel, exotericul, zâhir; sau se va aprofunda în sensul ascuns, îi va degaja, spiritul, esotericul, bâtin. Știința balanței este orientată spre întîlnirea spiritului manifest cu Spiritul ascuns”, scria Jean Chévalier, într-o carte despre sufism. Doctrina lui Ibn Arabi este o împlinire a rugăminții adresate lui Allah în Coran: „Domnul meu, fă-mă să sporesc în știință!”