La capătul călătoriilor sale în căutarea Realității divine, sufitul se unește cu Sufletul Universal ceea ce reprezintă suprema beatitudine imaginabilă pentru sufletele care împărtășesc iubirea unuia pentru celălalt.

De-a lungul a multe secole conceptul și cîmpul de manifestare a misticii nu au putut fi separate de ansamblul teologiei. În lumea creștină începînd cu Bernard de Clairvaux se afirmă o literatură mistică, care se înscrie în prelungirea moștenirii patristice, ca o reacție la scolastică, aceasta îndepărtîndu-se tot mai mult de fundamentele contemplative. Începînd cu veacul al XIV-lea, mistica îsi afirmă autonomia, mai cu seamă prin apariția tratatului lui Gerson, Theologie mystique. Dacă la început a fost un simplu adjectiv, cuvîntul mistic desemnează fie domeniul faptelor mistice (mistica), fie pe cei care trec prin experiențe mistice (misticii). În celebrul Vocabulaire technique et critique de la philosophique, al lui Andre Lalande, se afirmă că propriu stărilor mistice sînt ștergerea simbolurilor sensibile și a noțiunilor gîndirii abstracte și discursive, dar și contactul direct al spiritului cu realitatea posedată; dacă prima trăsătură nu este totdeauna evidentă, cea de a doua este proprie tuturor stărilor mistice. În funcție de natura realității posedate, se disting o mistică de imanență și o mistică de transcendență; prima este specifică misticilor hinduși, cea de-a doua misticilor evrei, creștini, musulmani. Sufismul

este deseori identificat cu mistica musulmană, toate dicționarele teologice afirmînd că sufismul este linia care traversează întreg Islamul, de la origini pînă în zilele noastre, și reprezintă căutarea lui Dumnezeu la diverse nivele, de la simpla devoțiune interioară pînă la înaltele stări mistice. În România, filosofia și mistica islamice sînt în general puțin cunoscute, în afara cercului restrîns al specialiștilor; în ultimii ani, Editura Herald a căutat să ofere cititorilor interesați cîteva repere care să dea contur unui spațiu cultural divers și fascinant: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Titus Burckhardt, Doctrinele esoterice; Jean Chevalier, Sufismul. Doctrină, ordine, maeștri; Obîrșia Luminii. Islamul șiit în texte alese; Ali Bin Abi Talib, Calea vorbirii alese; Poeme persane. Baba Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Șabestari, Hafez; Ibn al-Arabi, Iluminări. De curînd acestor titluri li s-a mai adăugat unul demn de interes: Reynold…

Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul unui mit privește realitatea ființei, nicidecum autenticitatea evenimentului istoric, subliniază cîteva similitudini cu mitul osirian, face referiri la etimologia ebraică a numelui Hiram.

Deși despre Hiram s-au scris sute de cărți, mitul său continuă să suscite interesul scriitorilor de literatură masonică, și această atracție dovedind că mitul lui Hiram este în inima masoneriei speculative. Mitul lui Hiram celebrează construcția templului închinat Marelui Arhitect al Universului, iar cu fiecare reluare în ritual reamintește fraților crima companionilor care voiau să obțină cuvîntul de trecere la gradul de maestru fără a întruni cerințele specifice acestui grad. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conștiința europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meșteșugar de geniu, este un personaj biblic menționat în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Hiram din Tyr era „plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă”. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și opera sa transformîndu-se în mit inițiatic, devenind mitul fondator al noii instituții speculative care se răspîndește în Europa începînd cu anul 1717. Recent cărților despre mitul lui Hiram li s-a

adăugat cea semnată de Jean Delaporte: Le mythe d'Hiram, fondateur de la Maîtrise maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maçonniques”, 2017, 126 p. Este bine știut că mitul/legenda lui Hiram este o construcție masonică, textele biblice nu amintesc nici o crimă; moartea lui Hiram apare în ritualul gradului de maestru. Unii autori citează mai multe surse, cele mai multe din companionaj, care ar fi putut influența legenda lui Hiram, dar și aici lucrurile sînt viu disputate, mulți autori respingînd filiația companionică. Prima menționare scrisă a legendei lui Hiram este datorată lui Samuel Prichard, în celebra sa „dezvăluire” a ritualurilor masonice. Cea mai izbutită redare literară este povestea „Makbenah” din capitolul „Nopțile Ramazanului”, din volumul Călătorie în Orient al lui Gérard de Nerval. Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul…

Dacă în textul lui Hermes identifică metoda psihologică, iar în cel al lui Eudoxus metoda magnetică, Israel Regardie consideră că există și un al treilea punct de vedere, anume teoria magică, un domeniu interior care cuprinde unitatea vieții și a conștiinței, acțiune prin care viața interioară este trezită la o activitate reînnoită

Esoterismul, ocultismul, alchimia ocupă un loc considerabil în panoramicul editorial românesc al ultimelor două decenii. La prima vedere s-ar putea spune că este o inflație de literatură alchimică sau despre alchimie; în adevăr, explicația numărului relativ mare de cărți despre alchimie este simplă: decenii de-a rîndul alchimia a fost asimilată unor practici lipsite de orice suport științific, unui discurs înșelător, și din acest motiv nu au apărut cărți subscrise domeniului. Acum apar deopotrivă traduceri ale marilor tratate alchimice, cît și lucrări despre istoria alchimiei sau interpretări ale practicii alchimice așa cum apare ea descrisă de marii autori. În fapt este un proces de recuperare a unui domeniu, a unei discipline neglijate pe nedrept, condamnată de furia unui fals raționalism, a unui raționalism „fără frontiere”. Mulți contemporani continuă să privească cu detașare și condescendență domenii peste care decenii de totalitarism și înstrăinare au așternut tăcerea. S-au cuibărit prejudecăți greu de dislocat, una dintre acestea fiind înțelegerea rudimentară a alchimiei ca exercițiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv. În secolul al XX-lea au existat numeroase încercări de a scoate alchimia din limitele în care fusese constrînsă

să trăiască, apreciindu-i-se deschiderile spirituale, subliniindu-se cu convingere că alchimia lucrează pe un alt plan decît știința empirică, că principalele ei strădanii sînt îndreptate spre descoperirea stării superioare a lucrurilor umane. Unul dintre autorii care au schimbat percepția asupra alchimiei a fost ilustrul cărturar C.G. Jung, prin cartea sa Psihologie și alchimie, prin comentariile la traducerile făcute de prietenul său Richard Wilhelm. Alături de Jung au fost numeroși alți autori care au încercat să redea alchimiei dacă nu gloria de altădată, cel puțin statutul de altădată, acel de cale de mijloc. Unul dintre acești autori a fost Israel Regardie (1907-1985); recent, una dintre cărțile sale a fost tradusă în limba română: Piatra filosofală, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriela Nica și Marius Cristian Ene, 2017,…

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur.

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor. Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui

Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe…

Cartea lui Adrian Miroiu este un foarte bun exemplu de interferență între concepte filosofice venind din timpuri îndepărtate și lumea actuală, o dovadă grăitoare a perenității Filosofiei.

Originar din Clazomene, Anaxagora a trăit cea mai mare parte a vieții la Atena, unde printre iluștrii săi prieteni s-a aflat și Pericle. Puține fragmente s-au păstrat din scrierile sale, dar ele dau contur preocupărilor sale în care s-au regăsit teoria materiei, teoria asupra lumii și teoria asupra nous-ului, a Intelectului. A fost supranumit Nous, iar Timon spune astfel despre el în Silloi: „Despre Anaxagoras se zice că fost-a un vajnic erou,/ N o u s, se chema deoarece în el însuși N o u s stăpînea/ Care, adunînd dintr-o dată toate [lucrurile] cîte există/ Mai înainte împrăștiate, le-a concentrat deopotrivă.” De altfel, tratatul său Despre natură sau Fizica, ambele titluri convenționale, începe astfel: „Toate lucrurile erau laolaltă, dar Nous le-a separat și le-a rînduit.” Peste veacuri, Hegel avea să scrie despre Anaxagora și al său nous că o dată cu filosoful din Clazomene „începe să răsară o lumină” în înțelegerea lumii. Deși literal nous înseamnă intelect, inteligență, în gîndirea lui Anaxagora are o semnificație particulară și termenul aproape că este intraductibil; nous a fost perceput de istoricii filosofiei cînd ca un element pur

material, cînd ca spirit pur, cînd perceput ca fiind oarecum deasupra, nici spirit, nici materie. În studiul istoric care precede Filosofia greacă pînă la Platon, Ion Banu susținea că: „El (nous-n.n.) este înainte de toate arătat ca o forță mecanică  ce generează mișcarea din natură, activînd homoiomeriile obișnuite. Nous provoacă desfacerea lor de massa în care fuseseră agregate anterior și, liberînd și forța spontană de atracție reciprocă a celor asemănătoare, procedează ca factor ordonator, făcînd să apară lucrurile, în diversitatea lor.” Mai are nous-ul, conceptul vechi de două milenii și jumătate, vreo semnificație, vreo relevanță, alta decît de concept în istoria filosofiei? Cu siguranță că are, iar dovadă grăitoare, convingătoare este recenta carte purtînd semnatura profesorului Adrian Miroiu: Lumea lui Anaxagora sau despre entitățile reflexive, Iași, Editura Polirom, 2017, 334 p. În filosofia lui Anaxagora se…

Isabelle Dupuis ne amintește că un vechi text sumerian, un altul egiptean și unul asiro-babilonian au aceeași sursă de inspirație, suferința umană, temă reluată de rabinismul iudaic, perpetuată de companionii medievali care o vor transpune în statui și vitralii.

Cartea lui Iov aparține patrimoniului spiritual al umanității, aducînd sub ochii cititorului tulburătoarea poveste a lui Iov, misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. Despre Cartea lui Iov s-au scris numeroase cărți, din perspective teologice, filosofice sau psihanalitice; de asemenea, textul biblic a fost subiect de inspirație pentru numeroși pictori, gravori sau sculptori. De curînd în bibliografia despre Cartea lui Iov s-a mai înscris un titlu: Isabelle Dupuis, Le mystère de Job et les épreuves initiatiques, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Symboles maçonniques-Symboles universels”, 2017, 126 p. Isabelle Dupuis ne amintește că un vechi text sumerian, un altul egiptean și unul asiro-babilonian au aceeași sursă de inspirație, suferința umană, temă reluată de rabinismul iudaic, perpetuată de companionii medievali care o vor transpune în statui și vitralii. Istoria lui Iov este tulburătoare; Iov, un om în bunăstare și mulțumire, este supus la cele mai grele încercări (casa distrusă, turmele ucise, boala), încît Iov se întreabă: „De ce n-am murit eu cînd eram la sînul mamei mele?”

Este întrebarea fundamentală pe care Iov o pune singurului care ar putea să-i răspundă; urmează alte întrebări, expresie a nedumeririi lui Iov pentru mînia lui Dumnezeu, sînt întrebările unui credincios confruntat cu enigma destinului său. La Saint-Martin de Champeaux există un ansamblu de douăsprezece statui consacrate istoriei lui Iov, prezentarea lor fiind miezul și miza cărții lui Isabelle Dupuis. Să amintim că la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1825, William Blake publica 21 de gravuri prin care ilustra Cartea lui Iov. Primele trei statui surprind anii fericiți ai lui Iov și ai familiei sale („Și omul acesta era cel mai de seamă dintre toți răsăritenii”). Isabelle Dupuis atrage atenția asupra posibilității de a citi Cartea lui Iov în sens strict literal sau în manieră simbolică: „Istoria lui Iov nu are ca finalitate stabilirea judecăților de valoare…

Richard Walzer era de părere că al-Kindi apare ca „o balanță unică în islamul timpuriu între o teologie avansată, bazată pe o interpretare trecută prin filtrul rațiunii, a revelației și o filosofie al cărei scop era să folosească la maximum facultățile limitate ale omului, în încercarea de a înțelege divinitatea, universul și ființa umană deopotrivă.”

Abu Yusuf al-Kindi a trăit în secolul al IX-lea, în Irak, și este cunoscut sub apelativul de „filosoful arabilor”. Fiul al guvernatorului orașului Kufa, al-Kindi a primit o educație specifică timpului, dar și clasei sociale căreia îi aparținea. A fost un apropiat al dinastiei abbasizilor, al califilor al-Ma'mun și al-Mu'tașim, acesta din urmă desemnîndu-l perceptor al fiului său, Ahmad. În timpul califatului lui al-Mutawakkil, al-Kindi cade pradă unor intrigi uneltite de cercuri intelectuale ale vremii, îi este confiscată biblioteca. Se pare că reacția împotriva sa era pe fondul respingerii de către al-Mutawakkil a curentului raționalist înfiripat în teologia musulmană, curent în care se înscria și al-Kindi. Unele surse susțin că nici după ce biblioteca i-a fost restituită, al-Kindi nu și-a recăpătat privilegiile de la curtea abbasizilor, altele, dimpotrivă, susțin că a fost un episod pasager, filosoful recîștigîndu-și renumele și poziția în societate. Pînă de curînd cu siguranță numele lui al-Kindi era puțin cunoscut la noi, excepție făcînd cercul restrîns al cunoscătorilor filosofiei arabe; această necunoștere a fost îndreptată prin apariția cărții Despre filosofia primă, ediție bilingvă, editarea și traducerea originalului arab și note explicative de

George Grigore, studiu introductiv de Laura Sitaru, Iași, Editura Polirom, colecția „Biblioteca medievală”, 2017, 200 p. Nu este ușor să ne facem o idee clară asupra atitudinii lui al-Kindi față de mu'taziliți, o mișcarea raționalistă de inspirație greacă, devenită doctrină oficială religioasă a statului abbasid. Istoricii filosofiei arabe au decelat afinități intelectuale între mu'taziliți și al-Kindi: afirmarea unității și dreptății divine, recursul la principiul cel mai bun într-o „teodicee”, durata finită a lumii, exegeza raționalistă a Coranului, polemica împotriva creștinilor și maniheiștilor. al-Kindi se opunea însă atomismului profesat de majoritatea mu'taziliților vremii sale, mai cu seamă de Abu al-Hudayl al-Allâf, dar și unor teze cosmogonice și fizice atribuite savantului amintit: corpul în momentul nașterii este într-o stare neutră care nu este nici mișcare nici repaos, sau ideea că mișcarea corpurilor în cădere este întreruptă de…

Constituirea Statului nu este este urmarea condiției umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernității.

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepției moderne despre natura cunoașterii, despre natura omului și despre existență, în general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniți apoi conți de Devonshire, a întreținut strînse legături cu mediile carteziene și galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relații cu Marin Mersenne, discipol și prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof și savant francez crescut în admirația deplină a tradiției umaniste, a naturalismului Renașterii și a noii științe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar și pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar și traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-și publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima

de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic și unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii și filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerența și univocitatea: „adevărul și falsul sînt atribute ale cuvîntului, și nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondența strînsă între adevăr și ființă are ca funcție neutralizarea conotației subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecățile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alții le-au impus.” Puține sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural și politic; Despre om și societate), deși…

Prin Profetul și oglinda fermecată, Madeea Axinciuc deschide o poartă către cîteva teme ale uneia dintre cărțile tulburătoare ale filosofiei și teologiei medievale. Călăuza rătăciților este o carte ale cărei idei au pătruns în mediile filosofice, culturale, religioase dincolo de confesiune. Ceea ce poate părea paradoxal la prima vedere, pentru că Maimonide și-a ascuns învățătura sub artificii literare...

În gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență

profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p. În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii…

Jean Solis reamintește că toate cuvintele de trecere, parolele sînt nume proprii provenite din Vechiul Testament și înțelegerea lor nu poate ocoli "cabala literelor și numerelor căci ea este esențială în semantica ebraică.

Cunoscut autor de literatură masonică, Jean Solis a inițiat o colecție în care explorează cuvinte de forță, adică cuvinte sacre sau de recunoaștere, cuvinte de trecere. Pînă acum a publicat Tout sur Boaz și Tout sur Jakin. De curînd a adăugat colecției un nou titlu: Tout sur Schibboleth. Etude d'un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2017, 64 p. Jean Solis a fost Maestru Venerabil în trei rînduri la două rituri diferite, companionii din lojile conduse de el vizitau cinci alte loji care lucrau în minimum trei rituri diferite. Comparațiile i-au servit și lui în a găsi explicația canonică a termenului Schibboleth în Ritul Emulation ca fiind cea mai completă și cea mai conformă Bibliei. În studiul său comparativ, Jean Solis descoperă că în Ritul Francez descrierea noțiunii este "foarte succintă", în Ritul Scoțian Rectificat se face doar o mențiune asupra termenului, alte rituri procedînd la simpla enunțare. În Ritul Emulation, susține Jean Solis, este oferită cea mai completă explicație a termenului Schibboleth care înseamnă abundență

și este simbolizat printr-un spic de grîu, originea termenului datînd din epoca în care armata lui Efraim traversa Iordanul manifestînd o atitudine ostilă față de Ieftae, ilustrul general al lui Galaad. Ritul Emulation relatează întîmplările din Cartea Judecătorilor 12, 4-6: "Atunci a adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu Efraimiții și au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiți, zicînd: «Voi sînteți niște fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim și Manase». Și au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiți și cînd vreunul din Efraimiți zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva ești Efraimit?» Acela răspundea; «Nu!» Ei însă îi ziceau: «Zi Șibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului." (mai mult…)