Constituirea Statului nu este este urmarea condiției umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernității.

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepției moderne despre natura cunoașterii, despre natura omului și despre existență, în general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniți apoi conți de Devonshire, a întreținut strînse legături cu mediile carteziene și galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relații cu Marin Mersenne, discipol și prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof și savant francez crescut în admirația deplină a tradiției umaniste, a naturalismului Renașterii și a noii științe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar și pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar și traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-și publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima

de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic și unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii și filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerența și univocitatea: „adevărul și falsul sînt atribute ale cuvîntului, și nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondența strînsă între adevăr și ființă are ca funcție neutralizarea conotației subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecățile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alții le-au impus.” Puține sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural și politic; Despre om și societate), deși…

Prin Profetul și oglinda fermecată, Madeea Axinciuc deschide o poartă către cîteva teme ale uneia dintre cărțile tulburătoare ale filosofiei și teologiei medievale. Călăuza rătăciților este o carte ale cărei idei au pătruns în mediile filosofice, culturale, religioase dincolo de confesiune. Ceea ce poate părea paradoxal la prima vedere, pentru că Maimonide și-a ascuns învățătura sub artificii literare...

În gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență

profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p. În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii…

Jean Solis reamintește că toate cuvintele de trecere, parolele sînt nume proprii provenite din Vechiul Testament și înțelegerea lor nu poate ocoli "cabala literelor și numerelor căci ea este esențială în semantica ebraică.

Cunoscut autor de literatură masonică, Jean Solis a inițiat o colecție în care explorează cuvinte de forță, adică cuvinte sacre sau de recunoaștere, cuvinte de trecere. Pînă acum a publicat Tout sur Boaz și Tout sur Jakin. De curînd a adăugat colecției un nou titlu: Tout sur Schibboleth. Etude d'un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2017, 64 p. Jean Solis a fost Maestru Venerabil în trei rînduri la două rituri diferite, companionii din lojile conduse de el vizitau cinci alte loji care lucrau în minimum trei rituri diferite. Comparațiile i-au servit și lui în a găsi explicația canonică a termenului Schibboleth în Ritul Emulation ca fiind cea mai completă și cea mai conformă Bibliei. În studiul său comparativ, Jean Solis descoperă că în Ritul Francez descrierea noțiunii este "foarte succintă", în Ritul Scoțian Rectificat se face doar o mențiune asupra termenului, alte rituri procedînd la simpla enunțare. În Ritul Emulation, susține Jean Solis, este oferită cea mai completă explicație a termenului Schibboleth care înseamnă abundență

și este simbolizat printr-un spic de grîu, originea termenului datînd din epoca în care armata lui Efraim traversa Iordanul manifestînd o atitudine ostilă față de Ieftae, ilustrul general al lui Galaad. Ritul Emulation relatează întîmplările din Cartea Judecătorilor 12, 4-6: "Atunci a adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu Efraimiții și au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiți, zicînd: «Voi sînteți niște fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim și Manase». Și au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiți și cînd vreunul din Efraimiți zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva ești Efraimit?» Acela răspundea; «Nu!» Ei însă îi ziceau: «Zi Șibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului." (mai mult…)