Cartea lui Radu Cernătescu este una despre tradiție și inițiere, despre arca păstrătoare a Tradiției, este o invitație de a trece pragul și de a ne aventura pe calea regală care ne va apropia de adevărata cunoaștere.

Esoterismul a stîrnit nedumeriri, a suscitat adeziuni grăbite și gratuite din partea celor ce visau la descifrarea tainelor lumii, dar a generat și adversități neîntemeiate din partea celor care nu puteau ieși din cadrul unui raționalism reductiv, închis în propriile limite. Dacă raționalismul îi neagă fundamentul, alte forțe îi amenință temelia, funcția și chiar existența. “Represiunea atacă esoterismul direct, denigrarea dintr-o parte, denaturarea din spate. Represiunea vine mai ales de la autorități; denigrarea, de la indivizi sau popor; denaturarea, de la intelectuali”, scrie Pierre Riffard, universitarul a cărui teză de doctorat, L’idee de l’esoterisme, a fost refuzată de șapte profesori, pentru ca în cele din urmă Jean Deprun să asume conducerea tezei, altfel bine primită de sorbonarzi. Și acestea în Franța, la Paris, orașul  în care din 1965 exista o catedră universitară intitulată “Istoria curentelor esoterice și mistice în Europa  modernă și contemporană”. În acest context este de amintit că Rene Descartes nu se sfia să afirme că: “Numai cînd văd cuvîntul Arcanum într-o propoziție, încep să am o proastă opinie”. Dar astfel de afirmații nu au golit niciodată universul

de rețelele sale simbolice. Esoterologii nu au afirmat vreodată că ar exista un esoterism “în sine”, un esoterism universal, ci au vorbit doar de o formă de gîndire, așa cum există o formă de gîndire filosofică, o formă de gîndire teologică sau o formă de gîndire științifică. Forma de gîndire esoterică funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelelor de realitate și favorizează o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Denigrarea la care a fost și este supus esoterismul își are nesecata sursă în anatemnizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Themistius aprecia că “Aristotel a acoperit cu obscuritate și a învăluit în tenebre înțelepciunea, fruct al geniului său și al minții sale, nevoind să-i priveze pe cei buni și nici să o arunce la răscruci”. Despre misterul ascuns în lucruri și despre conceptualizarea sa…

Sacrosancta scientiae indepingibilis imago este prima carte de filosofie scrisă de un autor român, este o meritorie încercare de a cuprinde cosmologia, ontologia, logica, într-un efort de distanțare fața de aristotelism și scolastică, preluînd ideile teosofice ale lui van Helmont.

G. Călinescu își începe capitolul “D. Cantemir: filozof și romancier”, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, cu această afirmație: “Neștiința de carte a lui Constantin-vodă Cantemir avu o urmare neașteptată: fiul său Dimitrie deveni un erudit de faimă europeană”. Ca o compensare a lipsei sale de cultură, Constantin Cantemir se îngrijește de educația celor doi fii, Antioh și Dimitrie, care în afara învățăturii obișnuite pe care o primeau fiii de boieri (teologia, slavona, greaca și latina) au fost instruiți și de teologul și filosoful Ieremia Cacavela, care venise în Moldova de la Academia din Constantinopol, și care era discipolul lui Teofil Corydaleu, format la Școala din Padova sub conducerea lui Cesare Cremonini; aceste se bucura de un prestigiu enorm, el căutînd să restabilească un aristotelism eliberat de ideile platoniciene care erau la modă la Florența, sub înrîurirea lui Marsilio Ficino și Pico della Mirandola. Corydaleu reprezenta direcția progresistă și liberală a gîndirii apusene, restabilind contactul dintre Occident și Orient, reprezentînd punctul de plecare al procesului de influență occidentală în Orient în domeniul gîndirii și

instrucției. Anii de studiu de la Iași, lunga și benefica ședere la Constantinopol îi vor aduce lui Dimitrie Cantemir contactul cultural cu Orientul și Occidentul al cărui ecou va fi opera prințului moldovean; să amintim doar Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, prefațată laudativ de fostul său profesor, Ieremia Cacavela, Istoria ieroglifică, cea mai importantă operă literară a lui Cantemir, Descriptio Moldaviae, Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. În anul 1700, sub influența teosofiei lui van Helmont, Dimitrie Cantemir scrie la Constantinopol lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingebilis imago, pentru care echivalentele românești au fost Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugrăvit a științei sfinte sau Imaginea indescriptibilă a științei sacrosancte sau Metafizica. Sub acest titlu a fost tradusă de Nicodim Locusteanu, în 1928. Recent…

Gîndirea lui Hume a exercitat o puternică înfluență asupra Iluminismului, atît în Franța, cît și în Germania. Immanuel Kant datora mult scepticismului filosofului scoțian, deșteptarea kantiană din somnul dogmatic datorîndu-se lui Hume.

David Hume (1711-1776) a fost un filosof scoțian care a studiat la Edinburg și la La Fleche, în Franța, acolo unde a scris prima sa lucrare filosofică, Tratatul asupra naturii omenești, era încercarea sa de a formula un sistem filosofic; împărțit în trei părți, Tratatul era despre procesul de cunoaștere, despre pasiunile omului și despre morală. Deși era cea mai aprofundată privire a lui Hume asupra omului în ansamblul său, cunoaștere, psihologie, morală, către sfîrșitul vieții filosoful scoțian își „reconsidera” scrierea găsind-o juvenilă, inexpresivă. Tratatul arăta că știința care apropie înțelegerea omului este datorată uniformității naturii umane, iar aceasta din urmă este studiată pornind de la universul mental caracterizat de „percepție”, care pentru Hume desemna întregul conținut psihic. Prima sa carte nu s-a bucurat de succesul așteptat, în schimb următoarea, Eseuri, morale și politice i-a readus încrederea, ceea ce l-a făcut să spere că va obține Catedra de filosofie morală la Universitatea din Edinburg. Acuzațiile de erezie și chiar de ateism i-au adus ani de peregrinări, dar și răgazul pentru a scrie noi lucrări: Eseuri filosofice asupra înțelegerii umane, mai bine cunoscută sub denumirea dată de Hume în

ediția revizuită din 1758, Cercetare asupra înțelegerii umane. Este o lucrare în care David Hume prezintă considerațiile sale despre natura raționamentului, despre conștientizare și teoria sensului, despre cauzalitate. În domeniul cunoașterii, Hume rezumă toate relațiile posibile la două categorii: relațiile care depind doar de compararea între idei și relațiile care depind de confruntarea cu experiența; primele aduc certitudinea apodictică a adevărurilor matematice, celelalte privesc cunoștințele experimentale. În aceeași lucrare, David Hume abordează și probleme de morală, unde neagă existența unei „rațiuni practice” și posibilitatea unui fundament rațional al eticii, existența pasiunilor și voinței nefiind urmarea unei judecăți. Alte lucrări care i-au adus aprecierea contemporanilor au fost Istoria Angliei și Eseuri de morală, de politică și de literatură. Dar David Hume este cunoscut și pentru cărțile sale în care a pus în discuție…

În opinia lui Hervé Mestron muzica devine in lojă vector al desăvîrșirii intime și colective, ea anunță intrarea în lumea metamorfozelor, devine forță rituală subliminală, care influențează pe fiecare candidat în căutarea sa.

Fără a avea vreo rezonanță în sfera operativă, muzica a apărut în masoneria speculativă odată cu Constituțiile lui Anderson, care în anexă cuprind patru cîntece (Cîntecul Maestrului sau Istoria masoneriei, Cîntecul Supraveghetorului sau o altă istorie a masoneriei, Cîntecul companionilor, Cîntecul ucenicilor). Coloana Armoniei a suferit modificări de-a lungul timpului, trecînd de la cîntecele de banchete și cele interpretate de orchestre militare la armoniile sonore care însoțesc ritualul masonic, fără a mai fi interpretate în lojă, dar cel inițiat va păstra totdeauna amintirea coloanei armoniei. Absolvent al Conservatorului Național Superior de Muzică din Lyon, Hervé Mestron, altist în diverse orchestre baroce și moderne, este și un prolific și cunoscut scriitor de diverse genuri, scenarii radiofonice, romane, literatură pentru copii; Hervé Mestron este și autor de studii masonice, în 2012 publicînd o primă carte în domeniu, Mozart, la mort inachevée. La Colonne d'Harmonie, recent apărînd o noua carte care îi poartă semnătura: Colonne d'Harmonie. Symbolique de la musique en Loge, Paris, editions Maison de Vie, collection "Les Symboles Maçonniques", 2017, 126p. Pentru Hervé Mestron, Coloana Armoniei este una dintre ramurile arborelui simbolic care a urmărit evoluțiile Artei

Regale: „Muzica ne cufundă într-o stare psihologică și fiziologică specifică și trimite la un alt lucru decît cîntecele și arhitecturile sonore care le compun. Mai departe, ascultarea în lojă devine o experiență particulară. Întrucît călătoria a început, percepția elementelor se modifică. Rezonanța capătă o dimensiune cosmică în care noi ne regăsim și care, în același timp, ne depășește.” Muzica are o structură expresivă puternică în măsură să declanșeze stări emoționale comune tuturor membrilor atelierului, cultivînd conceptele de pace, iubire, universalitate, fraternitate, liniște. Alegerea pieselor muzicale care să ilustreze momente ale ritualurilor nu este ceva care ține de hazard, acesta nici nu există pe drumul inițiatic; alegerea nu ține de preferințe personale, ci desăvîrșește lucrarea în lojă. Hervé Mestron compară planșa armoniei cu cea a oratorului, „pentru că fața sacră a muzicii va aduce o lumină…