Cînd Freud susținea în aula Universității din Worcester cele “Cinci prelegeri despre psihanaliză”, i se părea că s-a împlinit un vis: “Psihanaliza nu mai era văzută ca o producție delirantă a minții mele, ci devenise o parte valoroasă a realității.”

A spune simplu: Sigmund Freud este creatorul psihanalizei, nu este o banalitate, căci dincolo de laconismul afirmației, rareori se întîmplă ca un destin să fie atît de strîns legat de o operă, amîndouă consacrate apărarii și ilustrării unei noi discipline, și anume psihanalizei. Astăzi, în România, opera lui Freud este tradusă, notabil interesul Editurii Trei pentru cunoașterea marii literaturi psihologice a secolului al XX-lea și mă refer explicit la traducerile din Sigmund Freud și C.G. Jung. Au apărut și biografii consacrate vieții părintelui psihanailzei, dar și studii despre opera sa; de curînd a apărut un volum despre împletirea vieții lui Freud cu pshanaliza: Viața mea și psihanaliza. Despre istoria mișcării psihanalitice, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere și îngrijire ediție Gabriel Avram, 2016, 208 p. După studiile de medicină, Freud a lucrat în mai multe laboratoare ale unor foști profesori, dar era într-o permanentă căutare căreia nici clinicile vieneze, nici cea pariziană a lui Charcot nu-i aduceau răspunsurile așteptate și deschiderea unor noi orizonturi în tratarea bolilor psihice. L-a întîlnit pe doctorul Joseph Breuer în ale cărui cercetări întrezarea pașii care trebuia făcuți în înțelegerea și tratarea

nevrezelor, a isteriei; Freud a recunoscut totdeauna în Joseph Breuer protofondatorul demersului psihanalitic. Este celebru cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), care se îmbolnăvise în vreme ce avea grijă de tatăl ei, tabloul ei clinic prezentînd un amestec de paralizii și contracturi, inhibiții si confuzii mentale, stări din care ieșea doar prin hipnoză profundă în care relata evenimente care au impresionat-o puternic. Cu onestitate Freud recunoaște că în acea etapă a cercetărilor asupra isteriei, contribuția era a lui Joseph Breuer, în vreme ce contribuția sa accentua “rolul și semnificația vieții afective, importanța de a distinge între actele psihice inconștiente și cele conștiente (sau, mai degrabă, capabile de conștientizare); ea introduce un factor dinamic, explicînd apariția simptomului prin acumularea de emoții.” Metoda folosită de Freud și Breuer era catharsis-ul, după care, o dată cu retragerea…

Scrierea lui W.B. Yeats poate fi privită superficial ca o încercare literară rafinată sub care sînt ascunse ritualuri esoterice, alchimice cu o tentă stranie. Dimpotrivă, povestirea sa este una despre ceea ce avem în noi mai puțin superficial, mai adevărat, mai interior

După patru secole de la apariția sa și în ciuda a numeroase studii care i-au fost consacrate de eminenți istorici ai ideilor, rozicrucianismul rămîne o mișcare culturală și spirituală enigmatică. Cele trei manifeste fondatoare ale rozicrucianismului sînt: Fama Fraternitatis (1614), Confessio Fraternitatis (1615), și Chymische Hochzeit Christiani Rosencreutz Anno 1459 (1616), și sînt datorate pastorului Johann Valentin Andreae. Încă de la apariție ele au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulația și de interesul cu care erau citite și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o cele trei manifeste în primele decenii după apariția lor. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și o reformă generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale; în cazul rozicrucianismului era vorba de „accelerarea procesului de renovatio al lumii occidentale”, după cum afirma Mircea Eliade. Fraternitatea rozicruciană găsea că era necesară transformarea și amendarea filosofiei, care era bolnavă si plină de falsitate; ce propunea? O filosofie „care îl lămurește și îl servește integral pe om”, dar și un îndemn de

a urma căile înțelepciunii: „Oameni înzestrați cu subtilitate, aruncați aceste cărți și întoarceți-vă spre noi, care nu dorim banii voștri ci, dimpotrivă, vă oferim cu bunăvoință toate marile noastre comori! Nu alergăm după bunurile voastre, folosind născociri șarlatanești, ci, dimpotrivă, vrem să împărțim cu voi bunurile noastre. Noi nu vorbim în citate, ci nu vrem decît să va inițiem într-o interpretare, într-o știință a misterelor, care să fie limpede, simplă, ușor de înțeles. Nu căutăm ospitalitatea voastră, ci noi vă primim pe voi în casele noastre care înseamnă mai mult decît hanurile și palatele regești.” Rozicrucianismul original este în adevăr o gnoză, nu este o cunoaștere obișnuită, nu este o știință dobîndită prin studiu, ci este vorba despre o cunoaștere sacră, gnoza care permite ridicarea la statura omului perfect. Primele texte rozicruciene au provocat reacții pro…

Cartea lui Voltaire își are sursa, așa cum menționează și subtitlul, în drama lui Jean Calas, protestant francez condamnat la moarte pe motiv că și-ar fi ucis fiul care intenționa să se convertească la catolicism. Voltaire descrie succint cazul lui Jean Calas și al lui Pierre Calas, al doilea fiu al său, apoi face o elocventă incursiune în istoria mai veche sau recentă a sîngeroaselor războaie religioase.

Dacă astăzi toleranța este un concept folosit, uneori și aplicat, în varii împrejurări și contexte sociale, juridice și politice, dar și în discuții și dezbateri, reconstruirea istoriei sale arată mari diferențe între concepțiile actuale și cele din trecut. Trebuie identificate și reconstituite evenimente și perioade din trecut cînd după sistemele de valori și instrumentele conceptuale proprii epocii oamenii au dat contur concepției moderne de toleranță. Totdeauna extensia conceptuală a termenului a fost un motiv de controversă; în Europa apuseană în secolul al XVII-lea și prima jumătate a celui de-al XVIII-lea s-a produs lenta maturare a imperativelor care aveau să ducă la configurarea conceptului de toleranță: utopii și proiecte pacifiste, teoretizări ale drepturilor conștiinței, revendicări ale libertății de conștiință, proiecte și măsuri de toleranță civilă. În perioada amintită, proiectele privind toleranța și lupta pentru punerea lor în operă aparțineau opozanților regimului, exilaților, intelectualilor, minorităților religioase, celor pe care Leszek Kolakowski îi numea creștini fără biserică, evrei fără sinagogă, intelectuali fără capelă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, instrumentele conceptuale ale Luminilor vor contribui decisv la înălțarea edificiului teoretic al toleranței moderne. Cum bine se știe sinteza gîndirii Luminilor o

reprezintă Enciclopedia franceză (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), apărută în 17 volume de texte și 11 de planșe, începînd cu anul 1751, avînd printre autori nume ilustre, precum: d’Alembert, Condorcet, Diderot, Helvetius, Montesquieu, Rousseau, Voltaire. În articolul despre toleranță, pastorul genevez Jean-Edme Romilly scrie: “Toleranța este, în general, virtutea oricărei ființe slabe, sortită să trăiască împreună cu ființe asemănătoare. Omul, atît de mare prin inteligența sa, este, în același timp, îngrădit de greșelile și de pasiunile sale, încît niciodată nu va fi prea mare strădania de a trezi în el acea toleranță pentru alții, acel suport de care are atîta nevoie pentru el însuși și fără de care, pe pămînt, n-ar fi decît tulburări și neînțelegeri.” În epoca Luminilor numeroși autori au scris despre…

Francis Delacourt și Dominique Goulay reușesc într-un demers dinamic și inventiv, susținut iconografic, să ofere chei de lectură, de înțelegere a unor detalii și conexiuni care scapă primei priviri, știindu-se că imaginarul medieval populat de oameni, animale, monștri este unul al metamorfozelor, al ambivalenței, al polisemiei.

Evul Mediu a încetat să mai fie perceput ca un ev întunecat, a încetat să mai fie păgubos contrapus luminoasei Renașteri, a început să fie privit în profunzimea concepțiilor sale teologice, filosofice și artistice; trecuseră secole în care sensul profund al operelor sale fusese uitat, ocultat, rămînînd la suprafață doar legendele. Una dintre primele cărți care a redat Evului Mediu universul mental, credințele, concepția asupra lumii este deja clasică și este datorată lui Emile Mâle: L’Art religieux du XIII siecle en France. Etude sur l’iconographie du Moyen Âge et sur ses sources d’inspiration, apărută în 1898, lucrare premiată de Academia Franceză. Emile Mâle arăta în cartea sa că Evul Mediu a conceput arta ca pe o adevărată învățătură, ca pe o scriitură sacră al cărei alfabet era știut de toți artiștii care nu-și permiteau fantezii individuale, Evul Mediu avînd pasiunea ordinii, organizînd arta așa cum o făcea cu dogma, cunoașterea și societatea: “Arta secolului al XIII-lea are un caracter cu adevărat ecumenic: era la fel de universală ca și învățătura creștină. Ne-am convins că la Burgos, la Toledo, la Siena, la Orvieto, la Bamberg, la Fribourg, la

Cantorbery, marile subiecte unde se simte bine arta Evului Mediu sînt concepute ca la Paris sau la Reims. Dar am dobîndit certitudinea că, nicăieri, gîndirea creștină nu a fost exprimată cu atîta amploare și bogăție ca în Franța. Nu există în întreaga Europă un ansamblu de opere dogmatice comparabil cu cel pe care îl prezintă catedrala din Chartres. În Franța doctrina Evului Mediu a găsit forma sa perfectă. Franța secolului al XIII-lea a fost conștiința creștinătății. Cînd cunoști Chartres, Amiens, Paris, Reims, Laon, Bourges, Le Mans, Sens, Auxerre, Troyes, Tours, Rouen, Lyon, Poitiers, Clermont mai sînt puține lucruri de învățat din catedrale străine.” Secolul al XIII-lea a fost unul al marilor enciclopedii: Toma d’Aquino cuprindea în opera sa de referință, Summa theologiae, întreaga doctrină creștină, Jacques de Voragine reunea într-un corpus, Legendaaurea, legendele…

Căutările lui Tolstoi dau seamă de criza spirituală care marca viața sa căreia nu-i găsea un sens (“De ce trăiesc, ce se va alege de viața mea?”). Răspunsul l-a găsit în credință, în credința celor mulți, dincolo de orice speculație și de încercarea de așezare a credinței în tipare raționale. Spovedania este expresia artistică a sfîșierii individului în fața contradicțiilor vieții și ale credinței.

Opera lui Tolstoi a fost supusă, încă din timpul vieții scriitorului, unui exercițiu critic mergînd de la a i se reproșa îngustimea și slăbiciunea gîndirii reflexive pînă la o venerație necondiționată, ambele viziuni, reductive, fiind lipsite de obiectivitatea necesară actului critic. Într-o lucrare publicată în 1944, Filosofia lui Tolstoi, Vasile Harea susține că “negarea aptitudinilor lui Tolstoi pentru gîndirea abstractă nu e convingătoare. Sînt scriitori cu atitudini critice față de Tolstoi, care, totuși îi recunosc o puternică inteligență în domeniul gîndirii abstracte.” Autorul român caută să tempereze afirmațiile tranșante și deloc măgulitoare ale lui Nikolai Berdiaev la adresa lui Tolstoi, gînditorul rus fiind un admirator necondiționat al lui Dostoievski: “Este frapantă opoziția dintre Dostoievski și Tolstoi. Dostoievski este vestitorul revoluției spiritului care va avea loc, el e într-o dinamică de foc, într-o comunicare cu viitorul. În același timp el este un om al locului, a prețuit legătura cu tradițiile, a păstrat cele sfinte, a recunoscut Biserica și statul istoric. Tolstoi nu a fost niciodată un revoluționar al spiritului, el e un artist static, al existenței stagnante, în relație cu trecutul, nu cu viitorul, neavînd nimic de

prooroc.” În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri la Presses Universitaires de France, între 1990-1998, este analizată și una din scrierile lui Tolstoi; nu un roman, ci meditația sa despre credință. Cunoscut pentru capodoperele sale Anna Karenina, Război și pace, Învierea, Sonata Kreutzer, Cadavrul viu, Lev Nicolaevici Tolstoi este și autorul unei tulburătoare meditații asupra rosturilor existenței vieții: Spovedanie, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere din limba rusă și îngrijire ediție: Anca Irina Ionescu, 2016, 160 p. Spovedania lui Tolstoi începe sincer și abrupt, ca o adevărată mărturisire a necredinței sale: “Am fost botezat și crescut în credința creștină pravoslavnică. Mi-a fost propovăduită încă din copilărie și pe tot parcursul adolescenței și al tinereții mele. Dar la vîrsta de optsprezece ani, cînd am părăsit universitatea, după anul al doilea de studii,…

Printre toate cărțile Bibliei, fără îndoială Cartea lui Iov este cea care a explorat cel mai curajos misterul suferinței și întrebărilor pe care aceasta le pune omului și divinității. Adevărată răscruce unde converg tradițiile sapiențiale, profetice și psalmice ale Israelului, Cartea lui Iov este un text de neocolit pentru înțelegerea suferinței

Cartea lui Iov nu este numai tulburătoarea povestire a dramei lui Iov, este o carte care aparține patrimoniului spiritual al umanității, abordînd frontal probleme majore pentru care înțelepciunea tradițională nu oferă decît răspunsuri parțiale sau insuficiente: misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. William Blake a fost un strălucit gravor, poet și vizionar romantic. Puțin apreciat ca poet în timpul vieții, astăzi opera poetică a lui Blake este văzută ca definitorie pentru epoca romantică și este suficient să amintim volumele Milton, Ierusalim, Vala sau cei patru Zoa sau Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței. Sub îndrumarea mesagerilor din Rai, William Blake scria: "Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisipȘi-ntregul Paradis locuind o floare,Strînge-n palma mîinii Infinitul fără chipȘi Eternitatea în ora trecătoare." Opera sa de grafician este la fel de tulburătoare și stau mărturie ilustrațiile la Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței, la Divina Comedie, la Iersusalim, la Milton sau la Cartea lui Iov. Carl Gustav Jung este una dintre personalitățile care au marcat veacul al XX-lea, cărțile sale continuînd să exercite

o atracție pe care doar geniile o pot imprima scrierilor și concepțiilor lor, autor al unei opere impresionante din care în rîndurile ce urmează vom reține scrierea Răspuns lui Iov. Așadar Iov, Blake și Jung orchestrați cu măiestrie de Edward F. Edinger, analist jungian american, cunoscut cititorilor români pentru cartea Ego și arhetip. Revine acum cu o nouă carte Întâlnire cu Sinele. Un comentariu jungian la Ilustrații la Cartea lui Iov de William Blake, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză Emanuela Jalbă-Șoimaru, colecția “Philemon”, coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2016, 80 p. Edward F. Edinger prezintă succint cele 21 de gravuri publicate de William Blake în 1825, gravuri care ilustrează spectaculos Cartea lui Iov, care, după afirmația lui Jung “joacă doar rolul de paradigmă pentru modul unei trăiri religioase care are…

“Maria și misterul său se inscriu în filiația unei realități metafizice și inițiatice în afara timpului”, scrie Lucie Leforestier, amintind cititorilor opinia lui Jean Hani, potrivit căreia numele în ebraică este Mariam, un nume divin care desemnează actul creator.

Despre inițiere se discută mult, iar termenul folosit în exces riscă să-și piardă înțelesurile prime. Pe de altă parte, sînt instituții care pretind un gen de monopol asupra inițierii, deși nimic în evoluția umanității nu conferă exclusivitate asupra esoterismului sau inițierii unui grup anume, fie el alcătuit și din presupuse…elite! Sigur, această opinie intră într-o ușoară contradicție cu ceea ce scrie René Guénon, de a cărui opinie ține seamă oricine scrie despre inițiere. Iată cum definește esoterologul francez inițierea și cum poate fi ea făptuită: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmiterea unei influențe spirituale, transmisiune care nu se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație.” În lumea apuseană organizații inițiatice care puteau revendica o filiație tradițională autentică erau Companionanjul și Masoneria, “adică forme inițiatice bazate în mod esențial pe exercitarea unei meserii, cel puțin la origine”, susține același autor. Dar René Guénon arată că în vreme ce în Companionaj legătura cu meseria s-a păstrat, în Masonerie ea a dispărut, subzistînd doar sub forma ritualurilor primelor trei grade unde sînt evidente trimiteri la construcție și

simbolismul uneltelor, sau la legenda cu profundă încărcătură morală a uciderii maestrului Hiram, cel care coordona lucrările pe șantierul Templului lui Solomon; “dacă legătura ar ajunge să fie eliminată, aceasta n-ar mai fi inițierea masonică, ci cu totul altceva”, notează René Guénon. Paul Naudon definea inițierea ca o ascensiune către conștiința adevărurilor primordiale, către Cunoașterea Absolutului. Această deschidere de perspectivă poate duce discuția și către inițierea care se adresează femeilor, știut fiind că Părintele fondator al masoneriei, James Anderson, excludea femeile de la inițierea masonică, dar aceasta “nu înseamnă nicidecum că acestea sînt inapte pentru orice inițiere”, avea să scrie două veacuri mai tîrziu René Guénon. Despre inițierea feminină scrie și Lucie Leforestier în cartea recent aparută L’Initiation des femmes de l’Antiquité à la…

Pentru Petrarca determinantă era cunoașterea credinței, cea mai fericită, înaltă și sigură dintre toate științele. Căutarea adevărului și recunoașterea neputinței de a cunoaște totul, recunoașterea propriei ignoranțe sînt pildele cărții polemice a lui Petrarca

Francesco Petrarca este cunoscut cu precădere pentru opera poetică, pentru Il Canzoniere și I Triomfi, inspirate de frumoasa Laura, căreia îi cîntă candoarea și îi deplînge moartea: "M-a țintuit în dor și chin Iubireaani douăzeci și unu și mă ținede încă zece-n lacrimi și suspine,de cînd madonei i s-a stins privirea." Petrarca este însă și autorul unei vaste opere în proză, scrisă în latină; amintim doar dialogurile filosofice (Rerum memorendum libri IV, De otio religiosorum, De vita solitaria, Secretum), scrierile polemice (Invectivarum contra medicum quemdam libri IV, De sui ipsius et multorum ignorantia) sau culegerile de scrisori (Rerum familiarum libri XXIV, Sine nomine, Variae). Opera poetică a lui Petrarca a fost admirabil tradusă în limba română de Eta Boeriu, din scrierile în proză apărînd o amplă selecție în traducerea lui George Lăzărescu. De curînd a apărut o nouă traducere din scrierile lui Petrarca: Despre ignoranță: a sa și a multora; ediție bilingvă, traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, îngrijire critică a volumului de Alexander Baumgarten; colecția “Biblioteca medievală”, Editura Polirom, Iași, 2016, 240

p. Scrierile lui Petrarca au influențat dezvoltarea unei noi concepții despre viață, fundamentată pe un raport viu cu antichitatea clasică. Precursor al umanismului european, el propune un ideal al înțelepciunii opus formalismului steril al scolasticii și naturalismului aristotelic propunînd o sinteză între eloquentia, doctrinele etice ale poeților și filosofilor clasici  și experiența unui creștinism trăit dramatic, așa cum a fost cazul sfîntului Augustin. Francesco Petrarca îi dedică lui Donatus Albanzani “o carte măruntă despre un subiect fără margini”, despre ignoranță; “ce cîmp mai cuprinzător, decît un tratat despre ignoranța omenească, și mai cu seamă a mea”. De ce acest “taifas”? Pentru a se apăra de acuza de ignoranță adusă de patru prieteni (Leonardo Dandolo, Tommaso Talenti, Zaccaria Contarini și Guido di Bagnolo), toți adepți ai lui Averroes. În opinia lui Petrarca, adevărata înțelepciune nu constă în interminabile dispute, în subtile definiții,…

Cartea lui Robert Burton nu este nicicum o istorioară romanţioasă în care melancolicul luminat la început de soarele negru („Melancolianegrul ei Soare şi-l anină”, Gerard de Nerval) îşi găseşte speranţele împlinite zburdînd pe cîmpiile elizee.

Însingurat, trist, vlăguit, nesigur, trîndav, deznădăjduit, dezgustat de aproape orice, într-o permanentă atonie spirituală, cufundat în propriile gînduri, privitor neputincios. Sînt doar cîteva dintre faţetele care configurează trăsăturile definitorii ale melancolicului, ale celui care se regăseşte plastic în gravura Melancolia a lui Durer, iar poetic în Spleen-ul lui Baudelaire: “Şi lungi şi nesfîrşite convoaie mortuareÎncet şi fără muzici prin suflet trec mereu;Speranţa-nvinsă plînge; şi, rea, dominatoare,Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.”. Scriitori şi filosofi din vechime au lăsat nu numai strălucite descrieri ale stărilor melancolice, dar au căutat să ofere şi îndreptările care să-i readucă pe melancolici mai aproape de semenii care priveau lumea cu mai multă seninătate. În primele secole de creştinism, Evagrie Ponticul stabilise o listă de opt păcate care-i încercau pe călugării aşezaţi în pustie; printre ele tristeţea şi demonul acediei. Tristeţea apărea din pricina neîmplinirii dorinţelor sau a mîniei; demonul acediei era demonul de amiază, cel care toropea sufletul călugărului, ţintuindu-l cu ochii pe ferestre, împingîndu-l afară din chilie, făcîndu-l să tînjească după alte locuri. Deşi în listă vor rămîne şapte păcate, fără acedia, aceasta va continua să fie văzută ca amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trîndăvie; dacă

nu mai era în listă nu înseamna că nu dădea tîrcoale călugărilor … La începutul secolului al XVII-lea, un învăţat englez, Robert Burton, publică o lucrare monumentală care va dăinui: The Anatomy of Melancholy. De curînd a apărut şi în limba română: Anatomia melancoliei. Pagini alese, Bucureşti, Editura Herald, traducere din engleză, note şi îngrijire ediţie: Iustina Cojocaru, 2016, 352 p. Anatomia: ştiinţă care se ocupă cu studiul structurilor organismelor vii şi al relaţiilor dintre diferite organe. În afara manualelor de liceu şi a celor universitare, sînt multe cărţi ce au în titlu sau subtitlu substantivul anatomia; nu mai departe celebra carte a lui Andrew Solomon Demonul amiezii (împrumutat şi el de la Evagrie Ponticul sau Ioan Casian) are ca subtitlu „Anatomia depresiei”. Dar alăturat melancoliei…

Parcursul propus de Doamna Françoise Bonardel este unul al redescoperirii preocupării de sine ca exerciţiu constat al culturii europene, al nostalgiei alianţei uitate între individ şi lume.

Trăim un timp în care preocuparea de sine, „dezvoltarea personală”, sînt termeni ai zilei, folosiţi atît de frecvent încît sînt pe cale să-şi piardă semnificaţia primă. Rafturile librăriilor sînt neîncăpătoare  pentru titluri năstruşnice, garanţii infailibile ale succesului în viaţă, ale recăpătării siguranţei de sine! La tot pasul te întîmpină o armată de guru, atoateştiutori, gata oricînd să-l povăţuiscă pe cel aflat la o răscruce. În adevăr, preocuparea de sine nu e vreo descoperire recentă, ea însoţeşte căutările omului din vechime, doar că nu s-a făcut cu ostentaţia de astăzi. Recenta  carte semnată de Doamna profesor Françoise Bonardel, Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-être, Paris, Editions Almora, collection „Spiritualites pratiques”, 2016, 240 p., este o rescriere istorică a subiectului, dar şi o incursiune în dimensiunea spirituală a preocupării de sine. Am scris despre multe din cărţile Doamnei Françoise Bonardel, cărţi despre hermetism, alchimie, budism şi filosofie, budism şi alchimie, despre gravurile lui Albrecht Durer sau despre criza culturii moderne. Prin această nouă carte universitarul parizian se îndepărtează de statornicele sale preocupări? Nu, pentru că şi această apariţie editorială se situează tot în sfera filosofiei, a spiritualităţii, cu atît

mai mult cu cît preocuparea de sine este o temă pe marginea căreia au reflectat filosofi de la Platon şi Seneca la Schopenhauer şi Nietzsche; aceeaşi constantă a gîndului de la Pindar (Devino ceea ce eşti) la cuvintele lui C.G. Jung din Cartea Roşie (Cred că, dacă este posibil, n-ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine, altminteri îi dăm celuilalt prilejul, ba chiar îl silim, să facă acelaşi lucru. Ce se întîmplă însă dacă toţi se abandonează pe sine? Ar fi o nerozie.) Lumii contemporane francofone, tradiţia exerciţiilor spirituale i-a fost reamintită de filosoful Pierre Hadot (1922-2010) autor al mai multor lucrări despre exerciţiile spirituale şi filosofia antică sau despre gîndirea lui Marcus Aurelius. Pentru Pierre Hadot un filosof era înainte de toate cineva care trăia…