Mitul unității prime povestit de Aristofan în dialogul Banchetul trimite și la mitul androginului, al bisexualității; dacă astăzi prin bisexualitate se înțelege starea unui organism care prezintă caracteristicile celor două sexe, în antichitate, unde comportamentul sexual era guvernat de un anumit număr de cutume mai mult sau mai puțin explicite, bisexualitatea însemna posedarea simultană sau succesivă a celor două sexe de același individ

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui

Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche. Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin…

Așa cum și-a obisnuit cititorii, și această carte a lui Percy John Harvey este însoțită de numeroase ilustrații, de trimiteri la clasicul Vitruviu care a scris despre calitățile necesare pentru a fi un arhitect desăvîrșit, diagrame, grafice, ample extrase din ritual, totul din dorința legitimă de a oferi un îndrumar celor interesați de substanța ritualului, de învățătura specifică gradului al 12-lea.

Percy John Harvey este un autor cunoscut cititorilor de literatură masonică scrisă în limba franceză; de cultură franco-britanică, de formație inginer în domeniul aeronautic, Percy John Harvey este preocupat de iconografia sacră, de hermeneutică și de ritualurile masonice, mărturie a preocupărilor sale fiind cărțile publicate Amintim dintre acestea: Le Maître secret (3 volume), Les Grades de vengeances (2 volume), Les Voyages rituels, La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image (3 volume). Recent i-a apărut o nouă carte: Le Grand maître architecte - La maîtrise de l’Etui de Mathématique, Paris, Editions Maison de Vie, coll. “Les Symboles maçonniques”, 126 p., 2016. Cu acest volum, Percy John Harvey continuă studierea gradelor din lojile de perfecție, începută cu maestru secret, continuată cu gradele răzbunării uciderii maestrului Hiram. Acest al 12-lea grad este al Marelui Maestru Arhitect și corespunde desăvîrșirii muncii de

arhitect a maestrului mason, acum Marele Maestru Arhitect dispunînd de mijloacele și cunoștințele care îi permit să exerseze din plin Arta Regală. În opinia autorului gradul al 12-lea are corespondent în lojile simbolice gradul de companion. Loja gradului al 12-lea, condusă de Marele Maestru Arhitect/Solomon, este decorată cu draperii albe presărate cu flăcări roșii; pe latura de nord se află Steaua nordului, cea care se află la extremitatea constelației Ursa Minor; sub această stea se află un etui în care se găsesc instrumentele de geometrie (un echer, un compas simplu, un compas în patru puncte, un compas de proporții, o riglă, un fir cu plumb, un raportor). (mai mult…)

Tratatul de aur al lui Hermes Trismegistus este despre Piatra Filosofală interioară, despre izbînda Luminii, Spiritului și a Înțelepciunii, și promite fiilor Înțelepciunii sfîrșitul domniei morții și domnia fiului înveșmîntat în haine roșii!

Despre Hermes Trismegistus, C.G. Jung spunea că este una dintre figurile pline de contradicții ale sincretismului elenistic, un zeu al revelațiilor în care regăsim trei Hermes: egiptean, egipteano-arab și greco-roman. Hermes Trismegistus este modelul mitic al inițiatului și al hermeneutului; de ce Trismegistus, Hermes de trei ori mare? Pentru că meritele din cele două vieți anterioare, consacrate în întregime înțelepciunii și cunoașterii absolute, au făcut ca în timpul celei de a treia existențe să-și cunoască “eul” autentic printr-un act iluminator de reminiscență: “Mi se spune Hermes Trismegistus fiind că dețin trei părți din înțelepciunea întregii lumi”. Cine a fost Hermes Trismegistus? În treacăt fie spus, numele sau apare ortografiat, în limba română, cel puțin în trei feluri: Hermes Trismegistul, Hermes Trismegistos și Hermes Trismegistus. Dincolo de ortografie rămîne întrebarea asupra identității, a existenței ca persoană a celui adorat de hermetiști, cei a căror imaginație s-a înflăcărat pornind de la mitul religios și cultural al revelației hermetice primordiale.  În 1612, eruditul elenist Isaac Cassaubon a arătat, confruntînd textele vechi, că dacă Hermes Trismegistus ar fi trăit într-o epocă îndepărtată nu putea fi autorul scrierilor atribuite, întrucît acestea

nu conțin elemente ale doctrinelor din vremuri îndepartate, fiind mai curînd scrieri influnțate de platonism și idei biblice. Nimeni nu a putut afirma și proba cu temei existența lui Hermes Trismegistus, dar se admite că o lungă perioadă, între secolele al III-lea î. H. și al III-lea d.H., numeroși autori de texte alchimice, hermetice atribuiau scrierile lor lui Hermes Trismegistus, inducînd ideea că transmit o cunoaștere rară și secretă, o gîndire profundă, cu influențe divine, Hermes fiind vechiul zeu egiptean Thot, cunoscut sub numele de Hermes-Thot. Hermes Trismegistus este un personaj cu o bogată încărcătură simbolică, un personaj arhetipal, cristalizînd simbolismul inițierii în revelația divină și în misterele naturii. Cele mai multe dintre scrierile atribuite lui Hermes Trismegistus au fost grupate în Corpushermeticum, traduse și în limba română; de curînd, pentru cei interesați de…

Tapiseriile de la Cluny pot fi privite ca un omagiu adus eternului feminin, un omagiu adus sufletului în aspirațiile sale cele mai înalte, pot fi expresia artistică a unui drum ritual către lumină, a unui parcurs inițiatic, pot fi o alegorie a inimii si a celor șase simțuri, sediu al pasiunilor și al dorinței, al sufletului și al vieții morale, al liberului arbitru, o apologie a frumuseții și a dorinței.

N-ar fi trebuit să fie muzică în această tăcere, n-a fost prezentă într-un mod tăinuit? Împodobită bogat și grav, femeia a pășit (cu cîtă încetineală, nu?) catre orga portativă și cîntă stînd în picioare. Atît de frumoasă n-a fost niciodată. Leul suportă sunetele, făra chef, cu neplăcere, stăpînindu-și pofta de-a urla. Dar licornul e frumos, parcă mișcat de valuri. Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci

cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura. Molinet, un poet medieval, scria: „Muzica este rezonanța cerurilor, vocea îngerilor, bucuria paradisului, speranța aerului, cîntul păsărelelor, recreația tuturor inimilor triste și dezolate.” În Evul Mediu, muzica făcea parte integrantă din serviciul religios; totuși se făcea distincția între musica practica, parte a liturghiei cotidiene, era interpretată de cantor, și musica speculativa, studiată de filosoful teolog sau musicus ca artă liberală. Boethius distingea trei tipuri simbolice de muzică: musica instrumentalis, musica humana și musica mundana. Muzica era una din artele liberale, făcea parte din al doilea trunchi, din quadrivium. Artele liberale nu sînt o invenție medievală, vin din antichitate și sînt căi ale cunoașterii, mici mistere care deschid accesul la marile mistere;…

Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”.

Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge) Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina

ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Doamna cu licorna: Atingerea…

Cartea semnată de Emily Wilson, scrisă într-un ritm alert și într-un stil captivant este un exemplu de biografie în care viața este privită prin operă; fiecare pagină este o trimitere la un fragment din una din scrierile învățatului roman.

Una dintre personalitățile remarcabile ale filosofiei stoice și literaturii romane a primului secol d.H. a fost Lucius Annaeus Seneca. Născut la Cordoba, în primii ani ai secolului I, Seneca a studiat de timpuriu, sub înrîurirea tatălui, el însuși elev al unor străluciți oratori, filosofia, retorica, literatura. S-a familiarizat de timpuriu cu stoicismul și pitagoreismul, cu gîndirea religioasă și curentele filosofice proprii cercurilor alexandrine pe care le cunoscuse în timpul lungii șederi în Egipt. Dar numele lui Seneca nu este întîlnit doar în tratate de istoria filosofiei, în lucrări despre morala stoicilor sau în istorii ale literaturii latine, numele său poate fi întîlnit în egală măsură în tratate de istorie a lumii antice; a fost atras de tînar de viața la curtea imperială romană, a fost în preajma a doi împărați, Claudiu și Nero, unul l-a trimis în exil, celălalt i-a cerut să se sinucidă; era în anul 65 d.H. Scrierile lui Seneca s-au bucurat de audiență în spațiu cultural românesc, de-a lungul vremii apărînd mai multe traduceri. În ultimii ani s-a manifestat un interes sporit, fapt dovedit de apariția mai

multor volume la Editura Polirom; din anul 2013, Editura Seneca Lucius Annaeus a început publicarea operei lui Seneca, într-o serie coordonată de Anastasia Staicu; amintim cîteva titluri: Scrisori către LuciliusDespre mânieLiniște, vă rog / Despre liniștea spiritului, Despre tihnăNu mai plînge / Consolație pentru Marcia, Consolație pentru Polybius, Consolație pentru HelviaBinele tău e al meu / Despre binefaceriAlt timp nu am / Despre scurtimea vieții, Despre viața fericită De curînd a apărut o biografie despre filosoful roman: Emily Wilson, Seneca. Istoria unei vieți, București, Editura Seneca Lucius Annaeus, traducere din limba engleză de Alexandru Suter, 2016, 334 p. Este cu putință ca viața și opera unui stoic să cuprindă nenumărate controverse și paradoxuri? Seneca este strălucitul exemplu că este cu putință. Inteligența și ambiția s-au înfruntat de prea multe ori; își dorea în egală măsură să fie cel mai puternic…

Parcursul propus de autorul francez așază întregul demers creator din lojă sub semnul unei neîncetate raporări la textele Egiptului antic, la simbolistica numerelor.

André Quémet este un autor cunoscut pentru că a abordat teme și ritualuri masonice, fiind autorul cărților Le Temple maçonnique, Le Banquet rituel și Le Rituel initiatique. De puțin timp a apărut o nouă carte semnată de André Quémet: Les 10 offices de la loge et l’Homme-univers, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2016, 120 p. Pornind de la etimologia latinescului officium (obligație morală, datorie, funcție), André Quémet consideră că oficiul/slujba poate fi definit și ca datoria de a participa la o operă: “Inițierea cere prelungirea operei de creație construind templul. Pentru a face aceasta, este necesar a anima un corp de funcții compuse din diferite oficii în număr de zece, care sînt și membre eficiente ale corpului Omului-univers.” Anticii prețuiau Numărul ca principiu, sursă și rădăcină a tuturor lucrurilor, Numărul fiind cel care mijlocea raportul între văzut și nevăzut, între unul și multiplul. Pentru a-și argumenta ipoteza

de lucru, André Quémet amintește gravurile medievale (OpusculaAstrologica) care reprezentau și defineau Omul cosmic în care fiecare parte a corpului omenesc era în raport cu o constelație: capul și creierul cu Berbecul, brațele și plămînii cu Gemeni, rinichii și pielea cu Balanța, brațele și plămînii cu Vărsător. “O funcție considerată izolat nu are sens. Ea face parte dintr-un ansamblu coerent care descrie misterul vieții în totalitatea sa cu ajutorul unei formule rituale”, susține André Quémet. Pentru a vorbi despre oficiile inițiatice care acționează eficient într-o lojă, autorul face un scurt excurs în cultura egipteană unde o funcție creatoare nu este o dogmă, ci un principiu divin. (mai mult…)

În prefața la una din cărțile lui Jan Patocka, traduse în franceză, Marc Richir scria că filosoful ceh ne invită la un parcurs meditativ, dincolo de mode, dincolo de perdelele de fum, un parcurs pe care l-a construit cu grijă, în ciuda vitregiilor vremurilor, cu o mare fermitate a gîndului și a sufletului, acel suflet despre care Jan Patocka scria cu referire la Platon.

Jan Patocka (1907-1977) este un nume binecunoscut atît pentru cărțile sale de filosofie, cît și pentru faptul că a fost, alături de Vaclav Havel și Jiri Hajek, unul dintre inițiatorii celebrului document al disidenței cehe, Charta 77; Patocka a fost și primul purtător de cuvînt al Chartei 77. După studiile de filosofie și susținerea tezei de doctorat, Jan Patocka este bursier al Fundației Humbold, apoi merge la Freiburg im Breisgau, facînd parte din cercuri filosofice ilustrate de figuri celebre, cum ar fi: Nicolai Hartmann, Eugen Fink, Edmund Husserl, Martin Heidegger. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, închiderea universităților, revenirea la un relativ calm, redeschiderea universităților, instaurarea comunismului, excluderea fenomenologiei și înlocuirea cu marxismul, Jan Patocka este autorul unei vaste opere filosofice, cunoscute bine publicului ceh, dar și cititorilor germani, a aparut o selecție în cinci volume, cît și celor francezi unde au apărut 15 din cărțile sale. Amintim cîteva dintre cărțile care îi poartă semnătura: Lumea naturală ca problemă filosofică; Platon și Europa; Criza sensului; Eseuri eretice asupra filosofiei istoriei; Aristotel, precursorii și moștenitorii lui; Ce este

fenomenologia?; Lumea naturală și mișcarea existenței umane; Artă și timp. Opuscule filosofice și culturale. În România, numele lui Jan Patocka era cunoscut mai mult ascultătorilor postului de radio “Europa liberă”, unde, în chip firesc, era încurajată disidența la adresa regimului comunist; cărțile sale nu au fost traduse în limba română, încît este meritoriu și încîntător gestul Editurii Herald care oferă cititorilor prima traducere din Jan Patocka: Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din limba cehă și prefață de Anca Irina Ionescu, colecția “Cogito”, 2016, 176 p. Filosofii francezi care îi cunosc bine opera susțin că lucrarea  Eseuri eretice despre filosofia istoriei este opera cea mai importantă a lui Patocka. În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri, la Presses Universitaires de France, între 1989-1998, lui Jan Patocka îi sînt prezentate trei lucrări; autorul prezentării este filosoful român Walter Biemel,…

Marie-Louise von Franz ne deschide ferestrele către un concept mai puțin cunoscut, pueraeternus, care nu izvorăște din cărți și manuale, ci din realitatea intrinsecă; este una din încăperile sufletului omenesc care mult timp a rămas încuiată.

Puer Aeternus. Iacchus despre care scrie Ovidiu în Metamorfoze: “Iacchus,/Euhan și numele toate ce porți prin orașele grece;/ Liber, ție îți dau. Tinerețea ți-e nepieritoare;/ Veșnic copil, tu privirile cerului prin frumusețea-ți/ Mare-o atragi; tu cînd fără de coarne te-arăți, cu-o fecioară/ Semeni și Răsăritul îți este supus pînă unde/ Gangele, mersul oprindu-și, pe inzii cei oacheși îi scaldă.” Iacchos era zeul care conducea procesiunea inițiaților în Misterele de la Eleusis, el era reprezentat ca un copil ajuns la adolescență, purtînd în mînă o torță și călăuzind procesiunea, care se încheia cu cel mai încîntător mister: culegerea unui spic de grîu. Dar nu despre Iacchus și Misterele de la Eleusis sînt aceste rînduri, ci despre o carte care analizează una din gravele probleme ale psihicului: copilul etern. Nume aproape necunoscut publicului din România, pînă acum cîțiva ani, Marie-Louise von Franz, colaboratoare apropiată a lui C.G. Jung, este o prezență constantă în ultima vreme prin traducerea unor cărți care îi poartă semnătura; au apărut: Psihoterapie. Experiența unui practicant jungian; Dimensiuni arhetipale ale psihicului și Psihic și materie (Editura Herald), Visele și moartea (Editura Nemira),

Aurora Consurgens, traducere și comentarii, text inclus în volumul 14/3 din Opere complete de C.G. Jung, la Editura Trei. De curînd a apărut o nouă carte semnată de Marie-Louise von Franz: Problema Puer Aeternus, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Anca Bodogae, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, colecția “Philemon”, 2016, 368 p. Dar puer aeternus nu este o denumire exotică, o componentă a frumoasei mitologii grecești, a fascinantelor mistere eleusiene, o trimitere la poemele lui Ovidiu; nu, puer aeternus trăiește printre noi sau chiar în noi. “El este, scrie Marie-Louise von Franz, divina tinerețe născută în noapte, în misterele eleusiene, care reprezintă un cult tipic al mamei, e un fel de mîntuitor, este un zeu al vegetației și al învierii, zeul divinei tinereți, corespondentul unor zei orientali ca, de pildă, Tammuz, Attis sau Adonis.” Puer…

Apocalipsa este o celebrare a cărții și a scriiturii, iar autorul ei ilustrează ceea ce mai tîrziu Augustin avea să afirme în acest aforism: “Noul este ascuns în Vechi și Vechiul este dezvăluit în Noul.” Jean Solis vede în textul lui Ioan o metodă, un ansamblu de rituri, o gnoză, o alchimie interioară.

Apocalipsa lui Ioan este o carte de teologie profundă și de intensă trăire profetică pe care mulți cititori moderni o găsesc derutantă; nimic din Noul Testament nu-i pregătește pentru o asemenea lectură. Apocalipsa este o scriere inspirată de Dumnezeu pentru a dezvălui sensul trecutului și al viitorului, în lumina evenimentelor contemporane și prin imagini stranii care exprimă lupta împotriva puterilor răului înaintea victoriei definitive a binelui. Apocalipsa lui Ioan este singura scriere din Biblie cu un asemenea titlu, iar autorul “era un profet iudeo-creștin” (Richard Bauckham), aparținător cercului profeților Bisericii din Asia; înțelegerea textului este dificilă fără plasarea în contextul profeției creștine primitive, dar și fără a ține seamă de apocalipsele din textele iudaice Daniel, Ezdra, Baruh. În timp  numeroși teologi au încercat să surprindă bogăția sensurilor textului testamentar; de curînd, Jean Solis, neobosit căutător al sensului ascuns, și-a pus semnătura pe o carte care reproduce textul Apocalipsei, oferind interpretări, propunînd legături cu alte texte biblice: L’Aigle de Patmos. Messages initiatiques de l’Apocalypse de Jean; Editions de La Hutte, 2016, 296 p. Înaintea oricăror altor considerații este necesară o precizare terminologică: de cele

mai multe ori apocalipsa înseamnă catastrofă, sfîrșitul lumii, dar sensul prim este revelație, într-o primă traducere din greacă însemnînd “ridicarea vălului”. Ce propune Jean Solis făță de multitudinea studiilor despre Apocalipsa lui Ioan? El ne invită să o citim, să o trăim ca pe “o liturghie inițiatică și sacramentală”. Sigur, teologii ar putea avea rezerve asupra viziunii sale; nu-i chiar lesne de admis că Apocalipsa poate fi privită și ca “un ansamblu de rituri de trecere, de decantări, de purificări făcînd apel la mistica primilor creștini, în mod deosebit la gnoza alexandrină care radia peste întreaga lume cultivată.” Jean Solis ne îndeamnă să luăm seamă la alegoriile materiale și senzoriale, să le privim ca pe realități trăite în laborator, un laborator al alchimiei interne; el scrie despre un creștinism elenizat, și care era mai puțin moralizator și…