Cărţi

Pisica

Bogdan Mandache

Marie-Louise von Franz vede dincolo de urzeala poveștii simboluri ale psihologiei individuale și colective, compensări ale dezechilibrelor, eterne căutări, aspirații și întrupări în care se împletesc animus și anima. Este cunoscută vitalitatea pisicii, capacitatea sa de supraviețuire, dorința ei de independență

marie-louise-von-franz-pisica

În România, scrierile lui C.G. Jung au pătruns relativ tîrziu, traducerea operei psihologului elvețian făcîndu-se temeinic abia din anul 2003, la editura Trei, la care apar Opere complete, unde avea să apară în 2011 și, de acum, celebra lucrare Cartea Roșie. În același timp, au început să fie  traduse cărți ale discipolilor sau continuatorilor lui C.G. Jung, în acest fel ajungînd să fie cunoscute cititorilor români numele și lucrările unor autori precum Etienne Perrot, Aniela Jaffe, Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Jolande Jacobi, Edward F. Edinger. Considerată cel mai important continuator al lui C.G. Jung, fondatoare a Institutului C.G. Jung din Zurich, autoare care abordează subiecte și probleme ce țin de alchimie, vise, basme, mitologii, psihoterapie, Marie-Louise von Franz este deja un nume binecunoscut cititorilor români. I-au fost traduse mai multe cărți care au apărut la editura Herald (Dimensiuni arhetipale ale psihicului; Psihic si materie) și la editura Nemira (Visele și moartea; Problema Puer Aeternus). Cu puțin timp în urmă

a apărut o nouă traducere din Marie-Louise von Franz: Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Sanda Roșescu, colecția “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 136 p. Cartea lui Marie-Louise von Franz despre motive arhetipale, despre contrarii gravitează în jurul unui basm românesc, Pisica, redat în întregime după culegerea Die Marchen der Weltliteratur. Un împărat bogat era nefericit pentru că nu avea copii; îi construiește soției o corabie, o trimite în lume, avertizînd-o să nu se întoarcă dacă nu rămîne însărcinată. Împărăteasa rămîne însărcinată, dar asupra fetei nenăscute cade blestemul ca la adolescență să se transforme în pisică și să rămînă în trupul pisicii pînă cînd un fiu de împărat îi va tăia capul. Povestea își urmează cursul, fiul cel mic al unui alt împărat pornit în lume să caute o pînză fină de in, ajunge la împărăteasa pisicilor care îi împlinește ruga, dar îi cere fiului de împărat să-i taie capul, astfel…

Mai mult...
Cărţi

Oswald Wirth și misterele artei regale

Bogdan Mandache

Cartea lui Oswald Wirth pledează pentru revenirea la studiile simbolice și tradiționale, pentru redescoperirea ințierii și a vieții interioare, pentru reîntoarcerea masoneriei în temple.

oswald-wirth-misterele_artei_regale

Editura Herald este constantă în preocupările sale de a deschide cititorilor orizontul lecturii către teritorii altădată ascunse privirii și înțelegerii. Din această dorință s-au născut și s-au îmbogățit colecțiile “Manuscris”, “Quinta essentia”, “Cărți fundamentale”, “Philosophia perennis”, “Cultură și civilizație”. De curînd acestora li s-a adăugat noua colecție “Arta regală”, din care au apărut primele două titluri. Unul dintre ele este Oswald Wirth, Misterele Artei Regale, Ritualul adeptului, cuvînt înainte: Vasile Zecheru, traducere din limba franceză: Vlad Sauciuc. Oswald Wirth (1860-1943) este un cunoscut autor de literatură masonică, scrierile sale fiind sursa reînnoirii studiilor simbolice și tradiționale în Marea Lojă a Franței. Dintre cărțile sale amintim: Le Tarot des imagiers du Moyen Age; Le Symbolisme astrologique; Le symbolisme hermétique dans ses rapports avec l’alchimie et la franc-maçonnerie; La Franc-maconnerie rendue intelligible à ses adeptes, traducere în limba română, Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Editura Rao, 2005; Les mystères de l’Art Royal, rituel de l’Adepte. A fost și un asiduu publicist, articolele

sale apărînd în revistele “L’Accacia”, “La lumiere maconnique” și, mai ales, “Le Symbolisme”, revistă creată de Oswald Wirth în 1912 și proclamată “organ al mișcării universale de regenerare inițiatică a francmasoneriei”. Inițiat în anul 1884, în loja La Bienfaisance Châlonnaise a Marelui Orient, Oswald Wirth s-a apropiat de cercurile frecventate de Stanislas de Guaita, Paul Adam, Peladan și Papus, apoi la inițiativa lui Ferdinand Baudel s-a înscris într-o lojă a Marii Loji Simbolice Scoțiene, pentru ca mai tîrziu să participe la crearea Marii Loji a Franței, căreia i-a rămas fidel pînă la capătul vieții. Fervent spiritualist, Oswald Wirth a fost modelul pe care l-a folosit scriitorul Jules Romains pentru personajul Lengnau din Oameni de bunăvoință. Oswald Wirth este perceput ca un aparator al masoneriei spiritualiste, dar și al unei masonerii progresiste, termen ușor confuz pentru un ordin care cultivă, prețuiește și se întemeiază pe Tradiție, lucru de altfel sesizat și de Wirth care s-a detașat de atitudinile politice ale obedienței…

Mai mult...
Cărţi

Jakin

Bogdan Mandache

Dincolo de disputele asupra prezenței la un grad sau altul, Jakin este pentru toți masonii un cuvînt sacru, un cuvînt al gradului sau cuvînt de recunoaștere, este cuvîntul care reamintește că masoneria înseamnă transmitere a Tradiției, perenitate a mitului, stabilitate a ritului, ca fundamente ale construcției interioare a omului.

jean-solis-tout-sour-jakin

Stîlpul din partea dreaptă a pridvorului templului lui Solomon s-a numit Jakin, în vreme ce stîlpul din partea stîngă s-a numuit Boaz, consemnează Cartea a treia a regilor. La scurt timp după apariția opuscului Boaz, Jean Solis revine cu un nou volum: Tout sur Jakin. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2016, 64 p. Ritualurile masoneriei speculative diferă atît în ceea ce privește așezarea celor doi stîlpi în templu, cît și în privința prezenței lor fie în gradul de ucenic, fie în cel de calfă (companion). Astfel, coloana Jakin apare în primul grad, cel de ucenic, în Ritul francez, cu semnificația “să consolideze”, în Ritul scoțian rectificat, “Dumnezeu m-a creat”, dar apare în cel de-al doilea grad în Ritul Emulation, în Ritul scoțian standard, în Ritul York, și în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în care coloana Jakin se află în partea dreaptă, conform textului biblic,

avînd semnificația “va stabili”. În Manuscrisul Dumfries, de la 1710, întîlnim următoarea explicație: “Solomon le-a atribuit două nume remarcabile: pe cea din dreapta, anumit-o Jakhin, adică «în ea există forță». Denumirile arată nu numai prin calitatea materiei, ci și prin numele acestor două coloane, cu ce fermitate alesul la inițiere se prezintă în fața lui Dumnezeu.” Oswald Wirth spunea că nu au existat dispute în privința sexului simbolic al coloanelor; pe cea dintîi, Jakin, inițiala numelui (iod) o caracterizează drept masculină, pe cea de a doua, inițiala numelui (beth) o caracterizează tipic feminină. În ciuda precizărilor biblice, există controverse în privința poziționării celor două coloane, mai cu seamă că în multe loji / temple masonice ele sînt în interior; Jules Boucher scria pe urmele lui Oswald Wirth că disputa se rezolvă simplu prin poziționarea celor doi supraveghetori, insistînd pe așezarea coloanelor în exteriorul templului, ca pietre de hotar ale lumii create. (mai mult…)

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi

Calea transformării

Bogdan Mandache

Cartea lui Etienne Perrot este o invitație adresată omului contemporan, afundat în conformisme și prea multe prejudecăți despre ineluctabilul progres, de a urma calea transformării, acolo unde se împletesc în chip miraculos conținuturile inconștientului, simbolismul oniric și alchimia medievală.

etienne-perrot-calea-transformarii

Pînă de curînd numele lui Etienne Perrot era cunoscut doar unui cerc restrîns de cunoscători ai literaturii consacrate alchimiei sau visului. Apariția colecției “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, la Editura Nemira, a însemnat deschiderea interesului către scrierile autorilor care au ales să continue cercetările în nota deschiderilor aduse în psihologia analitică de C.G. Jung. Așa au ajuns citiți și cunoscuți Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Edward F. Edinger, Etienne Perrot. Acesta din urmă este la a treia apariție în colecția “Philemon”; De la Dumnezeu la zei este cartea unui spirit neliniștit care, sub forma unei confesiuni ne face părtași la căutările din lăuntrul său, în vreme ce Visele și viața este despre vis ca expresie a naturii interioare, visul fiind peregrinatio, căutare, amestec de divin și demoniac, sacru și profan. Recent a aparut o nouă traducere din cărțile lui Etienne Perrot: Calea transformării după C.G. Jung și alchimie, București, Editura Nemira, colecția “Philemon”, traducere din limba franceză de Doru Mareș,

studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 412 p. Opera lui C.G. Jung și-a făcut greu loc în Franța, “demolarea fortăreței carteziene” s-a făcut anevoios, mult timp spiritul francez fiind identificat cu cartezianismul; apoi mai fusese și furia iluministă care aruncase anatemna asupra alchimiei și esoterismului. Astăzi pare ușor straniu că în Franța anilor ’70 ai secolului al XX-lea numele lui C.G. Jung nu era privit cu simpatie, era privit cu scepticism; să nu ne mirăm, era aceeași Franță în care universitarul Pierre Riffard a fost refuzat succesiv de șapte conducători de doctorat; a susținut teza, L’Idée de l’ésoterisme, într-un tîrziu, sub coordonarea lui Jean Deprun. Noile concepții, marile schimbări în ordinea spiritului sînt acceptate greu. Problema omului și a destinului său nu era una facilă, rezolvată o dată pentru totdeauna de psihologia academică sau de cea strict medicală, ambele împotmolite în formule seci, desprinse de viață, în vreme ce fiecare subiect/pacient are o viață trăită în concretețea faptelor, gîndurilor, bucuriilor…

Mai mult...
Cărţi

Rumi: poet, mistic, filosof

Bogdan Mandache

În poemul lui Rumi se găsește ascunsă o învățătură mistică extrem de profundă, o doctrină teologică sublimă, încît s-a putut spune că “Mathnawî spiritual al lui Rumi este un Coran în limba persană.”

rumi-oceanul-sufletului-2018

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi, poet adus în atenția cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, București, Editura Herald, colecția “Înțelepciunea inimii”, traducere din limba persana și note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exteriore și parcursese gradele spirituale ale

ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său. Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiție a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulțirea exagerată a școlilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-din din Tabriz avea să ilumineze creația poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervișul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înțeleagă vorbele. Shams nu aparținea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, așa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reținut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experiență esoterică, iar aceasta avea să producă…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

BOAZ

Bogdan Mandache

Pentru Jean Solis “Boaz, mai mult decît un cuvînt de recunoaștere anodin, este o entitate care conține întreg fermentul căutării pe care o face un mason.”

tout sur boaz

“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande

Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p. Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament (mai mult…)

Mai mult...
Cărţi

… Eternitatea în ora trecătoare

Bogdan Mandache

“Teoria mulțimilor a lui Georg Cantor a deschis o poartă. A fost o realizare extraordinară, dar periculoasă, întrucît teoria mulțimilor s-a apropiat cu studiul său de infinitul posibil”, afirma Brian Clegg.

brian-clegg-scurta-istorie-a-infinitului

Cu aproape patru decenii în urmă, Paul Ricoeur coordona un volum grupînd mai multe studii despre timp semnate de filosofi, istorici, teologi, sociologi, printre autori numărîndu-se Hans-Georg Gadamer, Abel Jeanniere, Ted Honderich, Louis Gardet, Arnold J. Toynbee. În introducerea la volum Paul Ricoeur se întreba cum era posibil ca în aceeași lucrare să se confrunte opiniile contrare ale filosofului analitic, atent să reducă discursul nostru despre timp al un minimum conceptual, și cel al gînditorului meditativ preocupat să înalțe experiența timpului la un maximum spiritual. Cum este posibil ca vorbind despre timp, unul să spună cît mai puțin, iar altul cît mai mult? Filosoful analitic și filosoful meditativ nu se contrazic, mai curînd nu se întîlnesc; unul este preocupat să vorbească despre timp, celălalt despre “experiența profundă” a timpului, unul urmărește economia conceptuală, celălalt intensitatea spirituală. Unul dintre misterele cele mai insondabile pentru omul care încearcă să înțeleagă propria existență este cel al naturii timpului. Timpul, dincolo de obiectivitatea (?)

măsurării sale, dincolo de subiectivitatea trăirii interioare, este una din pecețile infinitului, un subiect captivant și deopotrivă nebulos. Sigur, timpul este una din pecețile infinitului; alături de el sînt spațiul, dar și succesiunile numerice, subiecte care au preocupat din cele mai vechi timpuri astronomi, filosofi, matematicieni, teologi în încercarea de a surprinde trăsăturile caracteristice ale infinitului. Ce este infinitul? O întrebare căreia îi caută răspuns Brian Clegg într-o carte recent tradusă în limba româna: Scurtă istorie a infinitului, București, Editura Nemira, colecția “Anticipația”, traducere din limba engleză Vlad Lupescu, 2016, 264 p. Fie că a privit bolta înstelată, fie că a gîndit la șirurile de numere, din străvechi timpuri omul a fost preocupat de ideea de infinit. Pitagora, Platon, Aristotel sînt cîțiva dintre iluștrii filosofi greci interesați de cercetarea infinitului; pitagoreicii socoteau că “ce este dincolo de cer” este infinit, în vreme ce Platon credea că infinitul poate încăpea în univers; Aristotel era convins de infinitatea timpului, de existența infinitului,…

Mai mult...
Eseuri

Un spațiu al ordinii, hazardului și haosului

Bogdan Mandache

“Toate sînt deșertăciuni”, scria Ecclesiastul, adăugînd “scrisul de cărți este fără sfîrșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup.” Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărți de înțelepciune, la nesfîrșit, și să reflecteze la slăbiciunea trupului.

klementium1

“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut

pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța. O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică,…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Nostalgia unității pierdute (II)

Bogdan Mandache

În imaginarul alchimic, androginul reunește sulful și mercurul, “ceea ce arde și ceea ce curge”, amîndouă prezente în materia originală care constituie punctul de plecare al Marii Opere, ele reprezentînd totalitatea ideală, fiind simboluri ale reunirii contrariilor, coincidentia oppositorum, într-o unitate autonomă și perfectă, figura androginului exprimînd întoarcerea la unitatea originală, la totalitatea unei lumi.

heinrich nollius rebis theoria philosophiae hermeticae 1617

În cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida. Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr

de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz, se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse: Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vinăZiua menită să ne despartă pe unul de altul!. Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.” Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit…

Mai mult...
Alchimie, Cărţi

Alchimia în vremea scolasticii

Bogdan Mandache

Moștenitoare a filosofiei antice, a religiei vechilor egipteni, a gnozei alexandrine, a cabalei, a rozicrucianismului, alchimia nu a fost niciodată dogmatică, datorînd perenitatea sa plasticității, facilității de adaptare și de metamorfoză.

toma-d'aquino-albert-cel-mare-arta_alchimiei

Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca în care au apărut marile sinteze doctrinale, fructele cele mai de preț ale vastei mișcări intelectuale și culturale cunoscută sub numele de scolastică. Multă vreme din dorința de a sublinia strălucirea Renașterii, aceasta era contrapusă Evului Mediu întunecat; cum putea fi întunecat un veac, ne referim aici doar la cel de-al XIII-lea, în care au trăit și scris Sf. Bonaventura, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Siger de Brabant, Ramon Llull, John Duns Scotus sau Roger Bacon? Evenimentul care a marcat viața intelectuală a secolului al XIII-lea a fost pătrunderea filosofiei în cercurile creștine. Pentru prima dată, gîndirea occidentală se afla în prezența unei sinteze filosofice și științifice puternice, de inspirație naturalistă, incompatibilă în multe privințe cu viziunea creștină asupra universului. Cărțile lui Aristotel aduceau occidentului latin revelația unei cunoașteri a cărei noutate, bogăție, rigoare și armonie îl surprindea. În școlile de arte liberale, curiozitatea maeștrilor dar și a

discipolilor se deschide către Organon, către Metafizica sau Etica lui Aristotel, filosoful grec fiind escortat de o impunătoare suită de filosofi păgîni. Pătrunderea literaturii filosofice noi a avut un dublu ecou: pe de o parte a influențat viața intelectuală, filosofia și teologia, pe de altă parte a stîrnit reacția Bisericii care a condamnat aristotelismul, fără a putea opri expansiunea sa; după 1250, filosofia și teologia erau fundamental impregnate de un aristotelism eclectic, inspirat de Augustin, Avicenna, Averroes, amestecat cu elemente neoplatoniciene. Secolul al XIII-lea a fost deopotrivă și unul al afirmării alchimiei, printre promotorii ei regăsind nume ilustre ale teologiei, cum ar fi Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Roger Bacon. Toți sînt autori de tratate de alchimie, dar primilor doi, cunoscuți cu precădere pentru scrierile lor teologice, mult timp nu li s-a recunoscut paternitatea operelor alchimice, fiind considerate apocrife. Astăzi tot mai multe istorii și dicționare ale filosofiei și ale teologiei trec în dreptul lui…

Mai mult...