Pentru Jean Solis “Boaz, mai mult decît un cuvînt de recunoaștere anodin, este o entitate care conține întreg fermentul căutării pe care o face un mason.”

“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz.

Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p. Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament (mai mult…)

“Teoria mulțimilor a lui Georg Cantor a deschis o poartă. A fost o realizare extraordinară, dar periculoasă, întrucît teoria mulțimilor s-a apropiat cu studiul său de infinitul posibil”, afirma Brian Clegg.

Cu aproape patru decenii în urmă, Paul Ricoeur coordona un volum grupînd mai multe studii despre timp semnate de filosofi, istorici, teologi, sociologi, printre autori numărîndu-se Hans-Georg Gadamer, Abel Jeanniere, Ted Honderich, Louis Gardet, Arnold J. Toynbee. În introducerea la volum Paul Ricoeur se întreba cum era posibil ca în aceeași lucrare să se confrunte opiniile contrare ale filosofului analitic, atent să reducă discursul nostru despre timp al un minimum conceptual, și cel al gînditorului meditativ preocupat să înalțe experiența timpului la un maximum spiritual. Cum este posibil ca vorbind despre timp, unul să spună cît mai puțin, iar altul cît mai mult? Filosoful analitic și filosoful meditativ nu se contrazic, mai curînd nu se întîlnesc; unul este preocupat să vorbească despre timp, celălalt despre “experiența profundă” a timpului, unul urmărește economia conceptuală, celălalt intensitatea spirituală. Unul dintre misterele cele mai insondabile pentru omul care încearcă să înțeleagă propria existență este cel al naturii timpului. Timpul, dincolo de obiectivitatea (?) măsurării sale, dincolo de subiectivitatea trăirii interioare, este una din pecețile infinitului, un subiect captivant și deopotrivă nebulos. Sigur, timpul

este una din pecețile infinitului; alături de el sînt spațiul, dar și succesiunile numerice, subiecte care au preocupat din cele mai vechi timpuri astronomi, filosofi, matematicieni, teologi în încercarea de a surprinde trăsăturile caracteristice ale infinitului. Ce este infinitul? O întrebare căreia îi caută răspuns Brian Clegg într-o carte recent tradusă în limba româna: Scurtă istorie a infinitului, București, Editura Nemira, colecția “Anticipația”, traducere din limba engleză Vlad Lupescu, 2016, 264 p. Fie că a privit bolta înstelată, fie că a gîndit la șirurile de numere, din străvechi timpuri omul a fost preocupat de ideea de infinit. Pitagora, Platon, Aristotel sînt cîțiva dintre iluștrii filosofi greci interesați de cercetarea infinitului; pitagoreicii socoteau că “ce este dincolo de cer” este infinit, în vreme ce Platon credea că infinitul poate încăpea în univers; Aristotel era convins de infinitatea timpului, de existența infinitului,…

“Toate sînt deșertăciuni”, scria Ecclesiastul, adăugînd “scrisul de cărți este fără sfîrșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup.” Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărți de înțelepciune, la nesfîrșit, și să reflecteze la slăbiciunea trupului.

“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto

i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța. O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică,…